Unul dintre cei mai respectaţi sfinţi de către români este Sfântul Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă, zis popular şi Sângiorzul sau Cap Mare de Primăvară, prăznuit în fiecare an la 23 prier.
Sfântul Gheorghe, încă din creştinismul timpuriu, a fost înconjurat de legende, cea mai populară fiind aceea că, ofiţer superior în armata romană, a salvat-o pe fata conducătorului din Lida din ghearele balaurului. Imaginea sa e asociată cu vitejia şi jertfa supremă. În Evul Mediu, a fost patron militar al Moldovei.
În mitofolclorul românesc, Sfântul Gheorghe sau Sângiorzul are o soră, Mânecătoarea, sărbătorită cu o zi înainte de fratele său. Mânecătoare înseamnă „Vrednică”, fiind în legătură cu verbul a mâneca „a se scula sau a pleca dis-de-dimineaţă”. În ziua de Mânecătoare, bărbaţi, flăcăi, femei şi fete se duc la câmp şi taie crengi de tufan şi de păr, şi, aducându-le acasă, le pun sus la uşa casei, la pătul, la staul, la poartă şi pe unde se mai poate, astfel ca să nu mai rămână niciun loc neîmpodobit cu verdeaţă. Se spune că, în noaptea dintre Mânecătoare şi Sângiorz, până la întâiul cântat al cocoşilor, umblă prin văzduh duhurile rele, mai ales strigoii şi strigoaicele, foarte pe sus, încât abia se aud, călărind pe cai făcuţi din oameni care, din nefericire, au ieşit cu capul gol afară în seara de 22 prier. Dar nu numai strigoaicele vor să ia mana vacilor, ci şi vrăjitoarele. Împotriva acestora există nenumărate descântece şi alte mijloace magice.
Cavalerul Trac
Dată fiind mulţimea de obiceiuri populare legate de Mânecătoare şi de Sângiorz, este limpede că acestea sunt precreştine. Cei doi fraţi divini sunt foarte bine reprezentaţi în iconografia tracică, inclusiv geto-dacică, şi sunt cunoscuţi în literatura de specialitate sub denumirea de „Cavalerii Danubieni”. La fel de bine reprezentat, printr-o sumedenie de statuete şi basoreliefuri, este şi aşa-zisul „Cavaler Trac”, care, ca şi Sfântul Gheorghe creştin omoară balaurul. În mitofolclorul românesc, ca şi în tradiţia creştină, Sfântul Gheorghe este o divinitate tânără, pe cal. În egală măsură, ziua lui de prăznuire este socotită şi începutul anului pastoral. Încă din zorii zilei de 23 aprilie, înainte de a se scutura roua, fetele merg pe furiş în pădure, în locuri ferite şi îndepărtate, pentru a culege mătrăgună şi năvalnic, pe care le aduc acasă şi le pun în pod, în credinţa că aceste plante magice le vor aduce peţitori vrednici.
Ca şi la alte popoare, nu doar europene, şi la noi sărbătorile creştine s-au suprapus peste cele anterioare, păstrând astfel specificul naţional.
