De fiecare dată, când mă aflu într-o biserică şi asist la momentul important al liturghiei, acela al Ieşirii cu darurile, nu pot să nu tresar auzind una din pomenirile făcute de preoţi. Acum, fiind post, bisericile sunt pline şi oamenii vin acolo pentru a-şi realiza urcuşul spre marea sărbătoarea pascală. Probabil, mulţi dintre ei nu sunt atenţi la ce spun preoţii, fiecare le are pe ale lui iar prezenţa în biserică nu e legată atât de ritual cât e o formă de liniştire a sufletului. Dar ciulind urechile nu poţi să nu tresari când auzi că martirii temniţelor comuniste sunt pomeniţi în Împărăţia Cerurilor. În acest moment liturgic li s-a găsit un locuşor şi celor care pen tru credinţă şi libertate au pierit în catacombe fără a li se mai şti urma.
Dau însă timpul cu vreun sfert de veac în urmă, pe vremea când intrarea într-o biserică avea şi o altă semnificaţie decât cea din prezent, gest de protest faţă de regimul politic totalitar, şi fac în aşa fel încât în minte să-mi răsune cuvintele rostite de preot în acelaşi moment important al liturghiei. Cine erau pomeniţi? Nimeni alţii decât conducătorii Republicii Socialiste România. Cei vinovaţi de crime, în primul rând aceea de-a fi omorât oameni şi de-a fi dărâmat biserici, aveau deja arvunit loc în empireul de dincolo de nori unde să nu cunoască moarte şi întristare.
Au fost destule polemici plecând de la această temă. Trebuia biserica să se supună, să fie sub vremi, pentru a se salva ca instituţie, şi a înghiţi tot amarul, sau să se războiască şi să treacă în ilegalitate? Unii au răspuns, răspund negativ, alţii pozitiv.
Contează însă acum relaţia dintre pomeniri şi putere, dintre ce e sacru şi ce e profan, dintre cerul coborât pe un pământ care de cele mai multe ori nu-l merită, şi pământul din ce în ce mai opacizat.
„Dacă unul ca mine, laic şi mirean, am avut o asemenea tresărire nu văd de ce unul dintre oamenii bisericii nu ar fi scuturat de un frison similar.”
