Am uneori un sentiment ciudat atunci când trebuie să parcurg unul dintre pasajele subterane care leagă tronsoanele metroului bucureştean. Cred că am păţit-o cu ani în urmă şi prin Paris. Mai ales când este aglomerat, pasajul devine un fluviu uman. Dar nu despre organismul viu format din oamenii care-l parcurg vreau să vorbesc, ci despre pasaj ca atare. Pare straniu, dar te simţi uneori precum în relatările celor care au suferit o moarte clinică: pasajul te preia din îmbrăţişarea trecutului şi te predă după un parcurs, uneori destul de întortocheat, îmbrăţişării viitorului. Nu depinde numai de tine cum va arăta viitorul, căci trenul care te va prelua reprezintă un viitor cu limite clare.
Alteori pasajul te poate primi doar ca să te livreze, eventual, scărilor rulante şi să te scoată apoi la suprafaţă. De aceea mă întreb care şi, mai ales, cum poate fi ieşirea atunci când unul dintre pasajele acestei lumi subcereşti ne va scoate la suprafaţă? Unii o trăiesc, pare-se, încă din timpul vieţii, dar este limpede că vom avea parte cu toţii (măcar fragmentar) de o gură de aer imediat după… momentul marelui pasaj: cel al morţii. Când timpul nu mai are răbdare, străbaţi dintr-o staţie în alta cu gândul la ceea ce te-aşteaptă la suprafaţă. Când simţi că nu mai eşti la timpul şi la locul potrivit, pasajul cel bun apare instantaneu, precum un statornic prieten. Căci pasajul cel mai la-ndemână este chiar în inima ta! Pasajul dintre noi doi – cititor şi scrib – constă în aceste rânduri. Dar inimile noastre comunică neîncetat, indiferent de faptul că se apropie punctul final. Iată de ce revin şi spun: între noi doar Adevărul.
