3.6 C
București
marți, 18 ianuarie 2022
AcasăSportAtletismMiracolele sunt viata mea

Miracolele sunt viata mea

– Domnule profesor, sunteti autorul celei mai aprofundate analize a genocidului comunist. Sunteti membru fondator al Aliantei Civice si al A.F.D.P.R. Pe de alta parte, apartineti unei familii deosebite…

– Intr-adevar. Sunt nascut intr-o familie care face parte din istoria tarii, atat pe linie paterna cat si materna. Este un motiv de responsabilitate, mai ales ca, din pacate, unii dintre urmasii familiilor boieresti in momentul de fata utilizeaza aceasta descendenta mai mult pentru folosul lor si mai putin pentru binele tarii. As vrea sa subliniez ca aceasta descendenta a mea este un motiv de responsabilitate si consider ca trebuie sa lucrez pe masura puterilor mele pentru tara.

– Oricine a implinit 80 de ani, recunoaste in sinea sa ca viata nu i-a fost lina, ci supusa unor incercari. Pentru dumneavoastra, cum a fost viata?

– Viata mea este o succesiune de miracole. Mai intai, sa precizez ce inteleg eu prin miracol, acceptiunea acestui concept. Eu definesc miracolul ca realizarea unui eveniment a carui probabilitate initiala era foarte aproape de zero. Nu cred ca aceasta acceptiune e contrara celei a viziunii crestine. Toti trecem prin miracole in viata, dar nu stim sa le sesizam. Am sa trec prin cateva care mi se par deosebite in viata mea. Miracolul de a te naste intr-o familie cu radacini istorice e un dar de la providenta. Miracolul de a avea parinti si o familie extraordinara.
Miracolul de a avea profesori extraordinari la Liceul Cantemir. Dupa aceea, miracolul de a fi arestat, in gara, la 20 de ani, in momentul in care plecam spre grupul de rezistenta Arnota, in Muntii Olteniei. De ce miracol? Pentru ca grupul respectiv a fost lichidat dupa doua saptamani de la data cand trebuia sa ajung, si as fi fost si eu lichidat. Apoi, miracolul de a primi o condamnare foarte mica, datorita unor legaturi pe care le avea tatal meu in justitie: doi ani, cand pentru acelasi lucru altii luau 15-20 de ani. Miracol e faptul ca am trecut prin teribilul experiment Pitesti, fara ca sa-mi pierd nici viata, nici integritatea fizica si morala, si, in principal, fara sa trec in tabara tortionarilor. Toate aceste miracole au fost dar de la Dumnezeu. In fine, tot miracol este si faptul ca am reusit sa-mi termin studiile dupa iesirea din inchisoare, sa fac un doctorat, sa devin profesor universitar, fara a face nici o concesie politica.

– In 1989 implineati 60 de ani. La ce va gandeati atunci? Credeati ca e ultimul an al lui Ceausescu?

– Eu am crezut, am stiut totdeauna, nu din 1989, ci din 1950, cand eram in inchisoare, ca regimul comunist se va prabusi, pentru ca era impotriva firii. Nu am stiut cand se va intampla acest lucru, dar apropiindu-se anul cand s-a prabusit efectiv la noi, am simtit ca evenimentul era aproape.

– In momentul de fata cum vedeti situatia din tara? Credeti ca Romania este o democratie adevarata sau mimata?

– Intrebarea dumneavoastra ar putea fi circumcisa unei intrebari mai generale: incotro se indreapta Romania? Cred ca exista doua componente care vor defini viitorul Romaniei: 1. Evolutia situatiei internationale; 2. Cum va evolua mentalitatea, cum vor evolua moravurile natiunii noastre. Daca ne referim la evolutia situatiei internationale, cu riscul de a fi acuzat de maniheism, cred ca lucrurile vor evolua nu spre o lume multipolara, cum se crede uneori, ci spre o lume bipolara. Exista demonstratii stiintifice pentru faptul ca existenta mai multor actori cu obiective contradictorii converge in final spre definirea a doua mari tabere. Experienta celor doua razboaie mondiale confirma acest lucru. Care vor fi aceste tabere? Ele nu pot fi decat cele care au existat la incheierea razboiului rece, evident cu unele modificari. Va exista incontestabil o tabara grupand tarile europene occidentale, Statele Unite ale Americii, dar si noile democratii din Europa rasariteana, printre care si Romania. Pe de alta parte, va exista o tabara in care pionul principal va fi Rusia, dar ca element de noutate va include si tarile islamice, in special cele integriste si teroriste. Din fericire, Romania e in tabara care reprezinta civilizatia de sorginte crestina. As spune, in tabara care poate asigura un viitor bun pentru Romania. Cealalta tabara reprezinta fortele haotice, venind de undeva din strafundurile Asiei si care nu au adus si nu pot aduce decat nenorociri. Sper din toata inima ca nu va fi vorba de o confruntare armata care ar putea insemna sfarsitul omenirii, ci ca se va repeta situatia fericita in care marele om care a fost Ronald Reagan a gasit un interlocutor intelept in tabara cealalta, pe Mihail Gorbaciov, care a inteles ca trebuie sa se retraga in fata fortelor militare si economice superioare ale Occidentului. Sper ca va aparea un nou Reagan, de care deocamdata ducem lipsa, care va impune un sfarsit pasnic si fericit confruntarii celor doua tabere. Aceasta speranta este valabila si pentru Romania, ca facand parte din blocul occidental. Dar exista si componenta interna, care nu poate fi neglijata. Daca liderii politici, cei sindicali, care au un rol ce poate fi benefic sau malefic, natiunea in general, vor sti sa profite de apartenenta la familia europeana cu valorile ei; daca vor regasi morala crestina si o vor aplica, incetand sa actioneze ca un popor cu foarte multi infractori si corupti, drumul nostru spre prosperitate este deschis.

– As dori sa-mi spuneti care este cea mai frumoasa dar si cea mai urata amintire.

– Cea mai frumoasa amintire este cea cand mi-am cunoscut sotia, cu care am convietuit timp de 50 de ani, alcatuind o familie fericita, in masura posibilitatilor timpului. Cea mai urata amintire: cea din anul 1950, la penitenciarul Pitesti,  cand unii dintre camarazii nostri de detentie s-au transformat in tortionari in serviciul Securitatii, martirizand mii de tineri in asa-zisa reeducare prin tortura.

– Va propun sa privim iar in viitor. Cum credeti ca va arata Romania peste 20 de ani? Generatiile ce vor veni vor mai avea constiinta nationala?

– Nu pot raspunde decat pozitiv. Daca nu am spera aceasta, am fi niste bolnavi sufleteste. O natiune fara constiinta nationala nu poate exista. si sunt convins ca, indiferent de globalizare, constiinta nationala va dainui peste decenii si secole, ca si credinta crestina.

 

 

Voi n-ati fost cu noi in celule

Sfintele Sarbatori ale Invierii Domnului au prilejuit anul acesta si prilejuiesc mereu, pentru crestinii de pretutindeni, o emotionanta retraire a celor mai insemnate evenimente ale Evului Crestin. Sacrificiul Mantuitorului ii indeamna pe credinciosii din toate timpurile sa urmeze si ei, dupa puterile lor, calea jertfei de sine pentru binele aproapelui. In anii 1945 – 1989, multi dintre luptatorii impotriva dictaturii comuniste  si-au daruit libertatea si adeseori si viata pentru a contribui la iesirea din infernul comunist. Este un admirabil exemplu de sacrificiu crestin, pe care, din pacate, putini sunt cei care, astazi, il inteleg  si il cinstesc cum se cuvine.

Dupa Revolutia din decembrie 1989, mii de supravietuitori ai inchisorilor comuniste, majoritatea varstnici si marcati de suferintele indurate, au continuat lupta pentru renasterea nationala. Dintre ei, s-au ridicat lideri exceptionali, cum au fost Corneliu Coposu si Constantin Ticu Dumitrescu, care in pofida anilor grei de temnita pe care ii ispasisera si care le subrezisera sanatatea, si-au adus o importanta contributie la inscrierea Romaniei pe traiectoria destinului european si euroatlantic.

Spre deosebire de acestia, numerosi fosti securisti si nomenclaturisti de rangul 2 sau 3 au deturnat Revolutia, in mare masura, spre folosul lor, preocupati doar de castigarea puterii politice si economice si a numeroase avantaje materiale. A aparut, astfel, o noua clasa de privilegiati, imbogatiti in mare viteza prin rapt, coruptie si afaceri dubioase. Intuind ca fostii detinuti politici reprezinta cea mai importanta forta morala care ar putea sa blocheze ascensiunea lor ticaloasa, noua nomenclatura a facut eforturi disperate sa-i marginalizeze si chiar sa-i compromita prin propaganda mincinoasa si diversiuni murdare. Nu pot uita cum unul dintre sefii "Frontului Salvarii Nationale" l-a "demascat" pe Corneliu Coposu atunci cand, in ianuarie 1990, acesta era asediat in sediul PNTCD de minerii violenti, adusi la Bucuresti sa sprijine acapararea puterii de catre criptocomunisti. Ceea ce nu l-a impiedicat pe tanarul sef FSN-ist sa participe "indurerat" la funerariile Seniorului Rezistentei anticomuniste din Romania.

Nici Constantin Ticu Dumitrescu n-a fost crutat de diversiunile criptocomunistilor care i-au fabricat "dovezi" bineinteles mincinoase, ca ar fi fost colaborationist si securist.

La fel de dureros este faptul ca, in anii care au urmat, unii intelectuali si/sau profesionisti valorosi, care n-au facut parte din nomenclatura, dar care intr-un fel sau altul, au servit dictatura lui Ceausescu pana in ultima ei clipa, cu un nemaipomenit tupeu, sprijina fortele criptocomuniste si ne dau, noua, supravietuitorilor gulagului din tara noastra, lectii de democratie. Putin le pasa lor de noi, dar si mai grav, este faptul ca putin le pasa de Romania. Cand vine vorba de fratii nostri martirizati din Basarabia, sunt foarte preocupati sa nu-i indispuna pe rusi*) .

N-ar fi crestineste sa-i judecam si sa-i osandim pe acesti intelectuali si nici pe toti cei care n-au avut curajul sa se dezica de uin trecut dezonorant , dar le propunem ca, macar in ceasul al doisprezecelea, sa vina in randurile adevaratilor patrioti ce vor binele tarii. Vorba unui mare poet: voi n-ati fost cu noi in celule, le-ar trezi poate constiinta…

*) Cat de mult seamana penibilele ezitari ale liderilor occidentali de a impune rusilor respectarea acordurilor internationale privind Republica Moldova cu politica dusa de Chamberlain si Daladier care, in 1938, au dat unda verde Germaniei hitleriste de a anexa Regiunea Sudetilor din nordul Cehoslovaciei.

Anul 1944

Anul 1944 a inceput sub amenintarea invaziei sovietice. Trupele rusesti ajunsesera la Iasi, unde frontul parea a se fi stabilizat, dar toti stiam ca infrangerea este iminenta. Atmosfera de spaima din tara a sporit cand americanii incepura bombardamentele lor devastatoare asupra Bucurestiului, Ploiestiului si a altor zone strategice. Cursurile liceale s-au terminat mai devreme in 1944. Cu inconstienta varstei, in ziua de 4 aprilie ma aflam  la fostul velodrom (actualul stadion Dinamo), unde jucam ping-pong la clubul lui Dobrica. Putin dupa ora 12 au sunat sirenele, dar nu ne-am pierdut cu firea, mai fusesera alarme fara nici o consecinta. Am intrerupt totusi partida de ping pong si m-am indreptat spre casa. Fusese o primavara tarzie, imi amintesc ca pe strada Mantuleasa, pe unde am luat-o spre a ajunge mai repede acasa, mai erau mici gramezi de zapada care nu se topisera. Acasa era mama care nici ea nu luase in serios alarma. Pe la ora unu a sunat tata de la Statul Major, care ne-a cerut foarte categoric sa coboram in adapost, Era un adapost in pamant pe un mic loc viran aflat la vreo 30 de metri de casa. Fusese construit de ostasii adusi de tata. Avea cel putin un metru de pamant deasupra si doua siruri de banci ce permiteau adapostirea in conditii confortabile pentru 10-12 persoane. Fiind un adapost de familie, cum se construisera in acea primavara in Bucuresti. tata pusese lacat. Cand am ajuns la locul cu pricina am gasit lacatul desfacut si locurile ocupat de necunoscuti. Putin nedumeriti, mama  s-a strecurat inauntru fara a spune nimic si s-a inghesuit pe una din banci, eu am ramas afara, la intrarea in adapost, convins ca nu se va intampla nimic. N-a fost insa asa. Dupa putin timp s-a auzit zgomotul avioanelor americane, cuadrimotorele de tip "Liberator" aveau un zgomot specific care semana cu mugetul unui animal salbatic. A inceput sa traga artileria antiaeriana, dar proiectilele nu ajungeau pana la inaltimea la care zburau avioanele. Apoi au inceput sa curga bombele, care fluierau in cadere, si apoi explodau cu zgomot asurzitor. Lumea era ingrozita, era primul bombardament serios asupra Capitalei. Putin dupa aceea a sosit si tata, in uniforma, care a constatat ca adapostul a fost ocupat de straini, dar nu a spus nimic. A ramas cu mine afara,  explicandu-mi cum se face un bombardament cu "covor" de bombe. Numarul avioanelor americane era destul de mare, vreo 50-60, si apoi au bombardat Bucurestiul, practic nestingherite, aproape o ora, apoi au plecat spre baza lor de la Foggia, in Italia.

Efectele bombardamentuluui din 4 aprilie 1944 au fost teribile. In zona Garii de Nord, care a fost in mod special vizata, au murit peste zece mii de oameni, iar distrugerile materiale au fost foarte mari. Nu-mi explic de ce autoritatile, in ultima instanta Antonescu, au luat masuri de evacuare a Bucurestiului de abia dupa bombardament. Se spera ca americanii sa ne crute, dupa ce, fara nici un fel de justificare, Romania declarase, in 1942, razboi SUA? Cred ca panica pusese stapanire pe cei ce conduceau atunci tara si care realizau, in sfarsit, ce va urma. In urmatoarele zile, Bucurestiul a inceput sa fi evacuat. Au fost "dispersate" in intreaga tara, in zone mai putin expuse, ministerele, institutiile publice, foarte multe famili din Bucuresti, in total peste 200 de mii de oameni.

Dupa ce sirenele au anuntat incetarea alarmei aeriene, tata a sunat-o pe Anda la Ministerul de Externe, unde se angajase de curand, afland cu ingrijorare ca plecase din Minister pe la ora 12. Ingrijorarea justificata care ne-a cuprins pe toti a trecut insa repede, fiindca peste putin timp a venit si Anda, pe care bombardamentul o prinsese la restaurantul Ambasador, unde dejuna impreuna cu mai multi colegi. Una din putinele bombe care au tintit centrul Bucurestiului la 4 aprilie cazuse vizavi de Ambasador, asa ca Anda vazuse moartea cu ochii.  ( Din Memorii aparut la editura Universal Dalsi, 2008. )

Se observa ca in memoriile sale profesorul Boldur Latescu este un fin observator, nescapandu-i detalii si recuperand din amintiri acele elemente care dau viata textului. Memoriile trebuie de aceea citite in alta cheie decat studiile sale de demontare a sistemului represiv comunist. 

Cele mai citite

18 echipe, salvarea lui Dinamo, dar și a fotbalului românesc

Discuțiile despre o nouă creștere a numărului de echipe din Liga I le-a dat motiv rivalilor lui Dinamo să invoce o “dedicație”. Să nu trecem...
Ultima oră
Pe aceeași temă