1525: Regele aztec Cuauhtémoc este executat la ordinul lui Hernán Cortés
1784: John Wesley înregistrează Biserica Metodistă
1785: Horea şi Cloşca, conducătorii răscoalei ţărăneşti din Transilvania de la 1784, sunt executaţi prin tragere pe roată
„Pe de o parte, răsculaţii i-au torturat cumplit pe seniorii lor, atunci când aceştia au căzut de vii în mâinile lor. Episoadele în care, de exemplu, aristocratele erau violate în grup ori copiii nobililor erau ucişi cu cruzime nu pot fi negate de nimeni.
De asemenea, represiunea împotriva răsculaţilor a atins paro-xismul în Transilvania. Torturile la care au fost supuşi cei bănuiţi că ar fi luat parte la răscoală au fost barbare.
Citeşte şi: „Fratele” Horea, omagiat de masoni la Alba Iulia
Însă un al patrulea punct comun este mai puţin discutat. Ambele mişcări sociale au fost inspirate de masonerie. Dacă implicarea lojilor masonice în declanşarea Revoluţiei franceze de la 1789 nu este negată de nimeni, a trecut mult timp până când istoricii români au acceptat să discute despre ipoteza implicării masoneriei în răscoala lui Horea”. (Fragment din articolul 288 de ani de la executarea lui Horea şi Cloşca)
Citeşte şi: Istoricii caută adevărata celulă a lui Horea
1811: „Strigătul de la Asencio”, ce marchează începutul Războiului Uruguayan de Independenţă
1849: Este inaugurată Catedra de Limba şi Literatura Română pe lângă Institutul de Studii Filosofice din Cernăuţi
1859: Apare la Bucureşti editia inaugurala a primei revistei umoristice romanesti, Ţânţarul, până la 15 august 1859, editată de C.A.Rosetti şi N.T. Orăşanu
1922: Egiptul devine stat independent, după emiterea unei Declaraţii Unilaterale de Independeţă de sub protectoratul Marii Britanii
1925: Are loc cutremurul Charlevoix-Kamouraska, resimţit în zona de nord-est a Americii de Nord
1928: C.V. Raman descopera aşa-numitul „efect Raman”, un proces de interacţiune neelastica a radiaţiilor ce permite analiza chimică rapidă şi non-distructivă a pulberilor, solidelor, lichidelor şi gazelor, cu aplicabilitate teoretică şi practică în domenii variate
1933: Preşedintele german semnează decretul cunoscut sub numele de „Decretul Incendierii Reichstag-ului”, la doar o zi după eveniment, fiind unul dintre exemplele notorii de aplicare a aşa-numitei „coordonari” („Gleichschaltung” în limba germană), prin care toate organizaţiile şi asociaţiile existente în societate sunt „nazificate”, în vreme ce altele, precum partidele politice, sunt pur şi simplu desfiinţate.
„Decretul pentru Protectia Poporului şi Statului [german]”, semnat de Cancelarul Adolf Hitler, Ministrul de Interne, Ministrul Justiţiei şi contrasemnat pe 28 februarie 1933 de Preşedintele Paul von Hindenburg, suspenda majoritatea drepturilor fundamentale cuprinse în Constituţia de la Weimer din 1919, întărind în acelaşi timp controlul asupra instituţiilor statului.
În preambului documentului se menţionează faptul că este emis ca „măsura defensivă împotriva actelor comuniste de violenţă care pun în pericol statul”. De altfel arestarile liderilor comunişti germani începuseră din chiar noaptea incendierii Reichstag-ului, fiind arestaţi în total în zilele următoare circa 4000 de comunişti, conform timpul.md.
Vezi imagini INEDITE: FOTO & VIDEO. Cum a ajuns Hitler la putere în urmă cu 80 de ani
Primul articol stipula abrogarea mai multor articole din Constituţie, „până la notificarea ulterioară” şi detalia, în sensul că „restricţiile asupra libertăţii individuale, asupra dreptului de exprimare şi opinie libere, inclusiv libertatea presei, asupra dreptului de adunare şi de asociere, precum şi violarea secretului corepondenţei poştale, telegrafice şi a comunicărilor telefonice, precum şi mandate de percheziţie, ordine de confiscare şi restricţii asupra proprietăţii sunt permise dincolo de limitele legale în conformitate cu alte legi” (traducere în baza textului în limba engleză al decretului, disponibil pe siteul germanhistorydocs.ghi-dc.org).
În plus, decretul aduce modificări şi Codului Penal, în sensul că infracţiunile pentru care Codul Penal prevede închisoare pe viaţă vor fi pasibile de la momentul intrarii în vigoare a decretului de pedeapsa cu moartea, în această categorie intrând, printre altele, înalta trădare, otrăvirea, explozia, sabotajul căilor ferate.
Sunt înăsprite şi pedepsele pentru încercarea de asasinare a preşedintelui, a unui membru al guvernului sau altui funcţionar al statului, în aceeaşi categorie intrând şi cei care „conspiră cu altcineva pentru săvârşirea acestei crime”.
În fine, şi cel puţin la fel de important, puterea centrală îşi întărea semnificativ atribuţiile în faţa autorităţilor locale, astfel încât dacă acestea dădeau greş în luarea „măsurilor necesare pentru restaurarea ordinii şi siguranţei publice, guvernul Reich-ului are dreptul de a prelua temporar puterile celei mai înalte autorităţi locale de stat”.
Citeşte mai multe despre ascensiunea la putere a naziştilor, incendierea Reichstag-ului (înscenare pusă la cale de Herman Goering pentru a-i învinui pe comunişti) în articolul 1933: Preluarea antimarxista a puterii in Germania
Iată însă cum îl vedea unul dintre cei mai lucizi şi controversaţi scriitori, Curzio Malaparte, pe Hitler, cu 8 ani înainte ca acesta să declanşeze barbaria modernă ce a schimonosit faţa lumii în secolul trecut, de la invazia asupra Poloniei până la bombele atomice aruncate asupra Japoniei:
„Ce aşteaptă Hitler pentru a renunţa la periculosul său oportunism? Vrea să aştepte până când revoluţia naţional-socialistă va fi prizoniera Parlamentului? Îi este teamă că va fi scos în afara legii. Nu este demn de Sila, de Cezar, de Cromwell, de Bonaparte sau de Lenin felul în care această caricatură a lui Mussolini îşi atribuie rolul de eliberator al patriei germane. (…)
În ciuda elocvenţei sale, a succeselor sale electorale, a armatei sale insurecţionale, în ciuda indiscutabilului prestigiu al numelui său şi a legendelor ţesute în jurul figurii sale de agitator, de conducător de mulţimi, de catilinar violent şi fără scrupule, în ciuda pasiunilor pe care le stârneşte în jurul său, a farmecului periculos care înflăcărează imahinaţia şi spiritul de aventură ale tineretului german, Hitler este un Cezar ratat. Am auzit la Moscova părerea ciudată a unui bolşevic, care fusese unul dintre executanţii cei mai importanţi ai tacticii insurecţionale a lui Troţki în timpul loviturii de stat din octombrie 1917, referitoare la Hitler: „Are toate defectele şi toate calităţile lui Kerenski. Şi el, ca şi Kerenski, nu-i decât o femeie.” (…)
Există ceva tulbure, echivoc, femeiesc şi bolnăvicios în tactica oportunistă a lui Hitler, în aversiunea sa faţă de violenţa revoluţionară, în ura sa faţă de orice formă de libertate şi demnitate individuală. (…) În istoria Europei, acum este rândul Germaniei. Hitler este dictatorul, este femeia pe care o merită. Acest element feminin explică succesul lui Hitler, fascinaţia pe care o exercită asupra mulţimii, entuziasmul pe care-l stârneşte în rândul tineretului german. În ochii maselor naţionaliste, Hitler este un pur, un ascet, un mistic al acţiunii. (…)
Actuala situaţie politică a Germaniei nu poate decât să-i surprindă pe cei care nu cunosc în ce măsură poporul german a avut întotdeauna simţul demnităţii civice. Ar trebui să admitem că Republica de la Weimar este grav bolnavă, că acele clase conducătoare, burghezia sa, elitele sale intelectuale sunt profund demoralizate sau corupte, pentru a crede că se pot închina , fără nici un motiv, unei dictaturi pe care Hitler nu are curajul să le-o impună prin violenţă”. (Curzio Malaparte, Tehnica loviturii de stat – Nemira, 1996)
1940: Are loc primul meci televizat de baschet (Universitatea Fordham vs. Universitatea Pittsburgh), jucat pe arena din Madison Square Garden
1945: Generalul Nicolae Rădescu, Prim-ministru al României, îşi prezintă demisia după doar două luni de guvernare, la presiunea Armatei Roşii
1947: „Masacrul 228” – Reprimarea violentă a demonstraţiilor din Tawain, ceea ce a condus la moartea estimată a 30.000 de civili
„Incidentul 228”, cum îl numeşte Komintang-ul (Partidul Naţionalist Chinez) sau „Masacrul 228” cum îl numesc taiwanezii, este unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria postbelică a Taiwanului, conform studiului de pe siteul dedicat memoriei revoltelor reprimate în 1947 şi a represiunilor ulterioare (228.org.tw), reprezentând de asemenea vreme de 40 de ani cel mai mare tabu politic pe insula ce îşi reclamă încă independenţa formală de Republica Populară Chineză.
„Mişcarea pentru Pace şi Justitie a Masacrului 228”, fondată în 1987, a fost prima organizaţie care a încercat să expună public detaliile controversate ale evenimentelor din 1947, printre succesele obţinute fiind: realizarea unui muzeu memorial şi al unui monument dedicat memoriei victimelor, desemnarea zilei de 28 februarie drept sărbătoare naţională (Ziua Memorială a Păcii), scuzele oficiale ale guvernului taiwanez (primul preşedinte taiwanez care a vorbit public despre subiect a fost Lee Teng-hui în 1995), precum şi acordarea de despăgubiri pentru pierderile şi rănile suferite în timpul masacrului.
Această masivă mobilizare a societăţii civile în descoperirea şi exprimarea adevărului istoric a culminat cu mitingul din 2004, atunci când circa 2 milioane de taiwanezi (statisticile avansează cifre cuprinse între 1.9 şi 2.3 de milioane) s-au prins de mâini pentru a forma un impresionant lanţ uman de 500 de kilometri, pe insula Taiwan – una din cele două insule principale ce formează statul taiwanez denumit oficial Republica China – care măsoară 394 km lungime şi 144 km lăţime (în partea sa cea mai lată), conform datelor disponibile pe globalsecurity.org, şi are o populaţie de circa 23 de milioane de locuitori.
Revoltele care au dus la pierderea a zeci de mii de vieţi omeneşti din rândul civililor a început în oraşul Taipei, în timpul regimului autoritar al Komintang-ului. China continentală se afla atunci în plin război civil şi Komintang-ul a devenit din 1949 – ca urmare a înfrângerii suferite pe continent în faţa comuniştilor chinezi – unicul partid din Taiwan, puterea sa slăbind abia după reformele iniţiate în anii ’80, rămânând cu toate acestea principalul partid politic.
Pentru înţelegerea contextului ce a determinat izbucnirea revoltelor împotriva regimului, trebuie să menţionăm că Taiwanul fusese administrat de Japonia vreme de 50 de ani (1895-1945), perioadă în care economia insulei se dezvoltase, ducând la îmbunătăţirea nivelului de trai şi la o largă răspândire a limbii japoneze. Taiwanul trece după cel de-al Doilea Război Mondial în administrarea Republicii China, ziua de 24 octombrie 1945 fiind proclamată de noul Guvernator-General al insulei, Chen Yi, drept „Ziua Retrocedării”.
Instaurarea noului guvern a fost urmată de menţinerea monopolului de stat instituit anterior de japonezi asupra producţiei locale de tutun, zahăr, camfor, ceai, hârtie, produse chimice şi petroliere, ciment precum şi a mineritului, confiscând de asemenea cele circa 500 de fabrici deţinute de japonezi şi locuintele rezidenţilor japonezi pe insulele ce formează Taiwanul.
Komintang-ul, iniţial primit bine de taiwanezi, a rechiziţionat la preţuri mici produse pentru a susţine războiul civil de pe continent, ceea ce a condus la dezvoltarea pieţei negre, la inflaţie galopantă şi restricţii alimentare, numai preţul orezului crescând cu 4000% într-un interval mai mic de doi ani.
În fine, reducerea drastică a autonomiei locale (ce funcţionase în timpul stăpânirii japoneze) şi eforturile de consolidare a unei puteri centralizate din partea Komintang-ului au dus la nemulţumirea crescândă atât în rândul populaţiei cât şi a elitelor politice taiwaneze.
Incidentul ce a determinat izbucnirea revoltelor din 28 februarie 1947 s-a petrecut în Districtul Teipeiting, cu o zi inainte, atunci când agenţii Biroului de Monopol asupra Tutunului au confiscat ţigările de contrabandă deţinute de o văduvă, ameninţându-o şi lovind-o cu pistolul, moment în care mai mulţi taiwanezi i-au inconjurat pe agenţii guvernamentali, unul dintre cei din urmă descărcându-şi arma în mulţime şi declanşând astfel lanţul de evenimente ce a condus la reprimarea violentă a demonstratiilor de mai mare amploare reluate în ziua următoare.
Civilii au obţinut controlul asupra oraşului Taipei şi l-au menţinut vreme de câteva săptămâni, iar protestele din afara capitalei taiwaneze au fost şi mai violente, ducând la lupte armate între brigăzile înarmate de civili şi forţele guvernamentale, în timpul cărora au fost ucişi aproximativ 200 de soldaţi naţionalişti (din trupele guvernamentale). Pe 8 martie 1947, forţe armate aparţinând Republicii China au pătruns pe insulă, instituind o sângeroasă represiune ce a dus la uciderea a 10 până la 30 de mii de taiwanezi (statisticile diferă), urmate de arestarea şi executarea multora dintre capii revoltei.
În urma evenimentelor din 1947, Guvernatorul General al Taiwanului, Chen Yi, a fost demis, reîntorcându-se în China unde a ocupat pentru puţină vreme poziţia de guvernator al provinciei chineze Zhejiang până ce, trădat de unul din subordonaţii săi, a fost acuzat de instigare la rebeliune împotriva Komintang-ului şi colaborare cu comuniştii chinezi – războiul civil nu se terminase încă – , fiind ulterior executat.
„Teroarea albă”, regim represiv început după reprimarea în sânge a revoltei populare a continuat vreme de decenii, până la sfârşitul lui 1987, perioadă în care a funcţionat neîntrerupt legea marţială (19 mai 1949 – 15 iulie 1987), determinând încarcerarea a peste 140000 de presupuşi opozanţi ai regimului şi executarea a circa 3000 mii de oameni (atât din China continentală cât şi din Taiwan).
Mai jos, în articol, câteva imagini de la manifestările comemorative din 2004, când 2.8 milioane de taiwanezi au format un lanţ uman de 500 de km
1953: Cercetătorii James D. Watson şi Francis Crick anunţă informal faptul că au reuşit să descopere structura chimică a ADN-ului, anunţul oficial fiind făcut câteva luni mai târziu, la momentul publicării articolului în numărul din aprilie al Revistei Nature (25 aprilie 1953)
1972: Statele Unite şi China semnează aşa-numitul „Comunicat de la Shanghai”
1980: Rezultatele referendumului popular confirmă autonomia Andaluziei
1986: Primul ministru suedez Olof Palme este asasinat pe stradă la Stockholm
1997: Regele Mihai revine în România, fiind pentru prima dată după 1989 când sosirea suveranului este acceptată de toate formaţiunile politice, cu această ocazie reprimind şi paşaport românesc.
Regele Mihai I a încercat să revină în ţară la un an după Revoluţie, însoţit de mai mulţi membri ai familiei regale. Pe 25 decembrie 1990, în baza unui paşaport diplomatic danez (autorităţile române de atunci nu i-au recunoscut cetăţenia română), regele obţine o viză de 24 de ore pentru a putea merge la Curtea de Argeş, unde voia să se reculeagă la mormintele rudelor sale.
Este oprit însă de un baraj al Poliţiei, dus sub escortă la Aeroportul Otopeni şi forţat să părăsească România. Preşedinte era Ion Iliescu, premier Petre Roman, ministru de Interne Doru Viorel Ursu.
Doi ani mai târziu, preşedintele Iliescu permite revenirea în ţară a Familiei Regale, cu ocazia Sărbătorilor Pascale, atunci când un milion de bucureşteni au ieşit pe străzi să îl aclame. Cetăţneia română îi este recunoscută în timpul mandatului preşedintelui Emil Constantinescu, tot în acea perioadă redobândind dreptul de proprietate asupra Castelul de la Săvârşin şi de folosinţă a Palatului Elisabeta.
1997: „Cutremurul Ardabil” – are loc un cutremur de 6.1 grade pe scara Richter, având epicentrul în apropierea localităţii Ardabil din Iran (nord-vestul ţării), ducând la moartea a aproximativ 3.000 de persoane şi distrugerea a peste 10.000 de locuinţe
1998: Războiul din Kosovo – poliţia sârba începe ofensiva împotriva Armatei de Eliberare din Kosovo
2002: Euro devine efectiv moneda unică a 304 de milioane de europeni din 12 ţări, după dispariţia celorlalte monede naţionale
2004: Circa 2.8 milioane de taiwanezi au format un lanţ uman de 500 de km, pentru a comemora „Incidentul 228” petrecut în 1947
2013: Papa Benedict XVI renunţă la Scaunul Papal, fiind primul papă ce abdică începând cu 1415
Într-un comunicat aproape fără precedent în istoria Bisericii Catolice, purtătorul de cuvânt al Vaticanului a confirmat că „Papa a anunţat intenţia de a renunţa la Scaunul Pontifical la 28 februarie, ora 20 (ora 19 GMT), dată la care începe perioada «sede vacante»“. Suveranul Pontif şi-a anunţat demisia pe 11 februarie, în latină, în cadrul unui consistoriu la Vatican.
Citeşte şi: Papa Benedict, la ultima lui rugăciune Angelus: „Dumnezeu mi-a cerut să mă dedic rugăciunii”
Un fulger pe un cer senin“, aprecia ieri decanul colegiului cardinalilor, Angelo Sodano, referindu-se la demisia anunţată de către Papa Benedict al XVI-lea. Ştirea privind demisia Papei, apărută iniţial într-un flash al agenţiei italiene ANSA, a făcut înconjurul lumii în următoarele minute. Reacţiile în Italia şi în diverse alte state ale lumii au apărut mult mai târziu, probabil după ce a trecut „şocul“, „surprinderea“, „uimirea“ la aflarea acestei veşti „istorice“.
Citeşte şi: Un „adio“ emoţionant în Piaţa San Pietro
Papa şi-a anunţat intenţia de a demisiona din motive de sănătate, decizie rară, dar permisă de Biserica Catolică. Practic, deşi nici un muritor nu poate demite un Papă, Codul dreptului canonic, în vigoare, promulgat de Papa Ioan Paul al II-lea în 1983 (art. 332-2) ca şi Codul canoanelor Bisericilor orientale (art. 44-2) permit Suveranului Pontif să renunţe la sarcinile pontificale.
Citeşte şi: Celestin al V-lea, singurul Papă care s-a retras din proprie voinţă înaintea lui Benedict al XVI-lea
Neavând alt superior în afara lui Dumnezeu, Papa nu poate fi obligat de nimeni să accepte să demisioneze, dar poate renunţa singur, validarea deciziei fiind condiţionată de faptul ca aceasta să fie „liberă şi manifestată cum trebuie“. (Fragment din articolul Demisie istorică a Papei Benedict al XVI-lea)
NAŞTERI CELEBRE
1553: Michel de Montaigne, scriitor, filosof francez (d. 1592)
1672: Mihály Ács (fiul) (Aachs sau Aács), scriitor eclesiastic evanghelic maghiar (d. 1710)
1754: Gheorghe Şincai, istoric, filolog, poet român, reprezentant al Şcolii Ardelene (d. 1816)
1863: Gheorghe Marinescu, medic, fondator al şcolii româneşti de neurologie (d. 1938)
1901: Linus Pauling, chimist american, laureat al Premiului Nobel (d. 1994)
1903: Vincente Minnelli, regizor american (d. 1986)
1906: Bugsy Siegel, gangster american (d. 1947)
1907: Mircea Eliade, scriitor, filozof şi istoric al religiilor (d. 1986)
Ce va insemna Eliade peste cincizeci de ani? Opera sa de istoric al religiilor se dorea a fi cutia de rezonanta si, totodata, raspunsul dat intrebarilor si anxietatilor unei epoci marcate de ascensiunea totalitarismelor, de tragedia celui de-al doilea razboi mondial si de amenintarile „razboiului rece”, inclusiv de primejdia anihilarii nucleare. Nu era o opera iesita din certitudinile pozitiviste ale lui James Frazer, ci o tentativa, singulara si controversata, de a indica sursele si solutiile unei crize existentiale colective. Aceasta si explica, in mare masura, succesul sau european si apoi american dupa 1945.
Citeşte şi: Mircea Eliade după ce a luat bacalaureatul: “Am scăpat! Am scăpat!!!”
La aparitia cartii mele despre Eliade in Franta, cu doi ani in urma, profesorul Jacques Julliard – in treacat fie spus, un cunoscut intelectual de stanga – scria in prefata despre intuitia lui Eliade asupra intalnirii dintre civilizatii ca intalnire intre spiritualitati inradacinate religios si adauga faptul ca acest fenomen se produce chiar astazi, sub ochii nostri. Eliade ar fi, oarecum, opusul lui Huntington cu al sau „crash of civilizations”, sugera Julliard.
Ca istoric, imi pot inchipui o „redescoperire” a unor aspecte ale operei lui Eliade intr-un viitor nu foarte indepartat, caracterizat printr-o criza globala de un fel nou, strabatut de anxietati mai profunde si mai indreptatite decat cele de astazi, legate de impasurile „multiculturalismului”, de proliferarea armelor nucleare, de epuizarea unor surse traditionale de energie si de eventualele schimbari climatice. Amploarea si efectele, nu doar intelectuale si spirituale, ale unei asemenea „redescoperiri”, intr-un astfel de context de criza, sunt insa greu de anticipat. (Fragment din interviul cu istoricul Florin Turcanu despre Mircea Eliade, intitulat Istoria religiilor a fost „religia” lui Mircea Eliade)
1913: Géza Vida, sculptor maghiar din România (d. 1980)
1926: Virgil Almăşanu, pictor român (d. 2009)
1929: Frank Gehry, arhitect american
1930: Leon Neil Cooper, fizician american
1939: Daniel Tsui, fizician american de origine chineză
1942: Brian Jones, muzician englez (The Rolling Stones) (d. 1969)
O înregistrare de colecţie, cu Rolling Stones la Mike Dougles Show, în 1964
1944: Sepp Maier, fotbalist german
1946: Mihai Dumitriu, politician român
1948: Steven Chu, fizician american
1953: Principesa Irina a României, fiica regelui Mihai al României
1968: Marian Vanghelie, politician român, primar al sectorului 5 al Bucureştiului
1980: Lucian Bute , pugilist roman
DECESE CELEBRE
1648: Christian al IV-lea, rege al Danemarcei şi Norvegiei (n. 1577)
1869: Alphonse de Lamartine, scriitor francez (n. 1790)
1916: Henry James, scriitor american (n. 1843)
1936: Charles Nicolle, medic, bacteriolog francez (n. 1866)
1941: Alfonso al XIII-lea, rege al Spaniei (1902-1931) (n. 1875)
1986: Olof Palme, om politic, fost prim-ministru al Suediei (1969-1976;1982-1986) (n.1927)
Un pistol de acelasi tip cu cel utilizat pentru asasinarea fostului premier suedez Olof Palme, acum 20 de ani, in februarie 1986, a fost gasit si predat autoritatilor competente suedeze, informeaza AFP. Mai mult, in urma testelor balistice, specialistii au stabilit ca este vorba chiar de arma crimei neelucidate.
Pistolul, un Smith&Wesson 357 Magnum, a fost folosit de curand intr-o spargere a unui oficiu postal din orasul Mockfj’rd (centrul Suediei). La redactia cotidianului Expressen s-a primit un telefon anonim, prin care s-a indicat locul in care s-ar gasi arma utilizata in spargere, pe fundul unul lac din apropiere de Mockfj’rd. Iar publicatia a angajat o echipa de scafandri, care a scos-o la suprafata si a predat-o politiei, a explicat Stig Edqvist, seful organelor de ancheta. (Fragment din articolul Nou pas dupa 20 de ani in cazul Olof Palme. A fost gasita arma crimei)
2000: Nicolae Victor Teodorescu, matematician, academician, considerat creatorul şcolii româneşti de teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale. (n. 1908)
2006: Owen Chamberlain, fizician american (n. 1920)
2011 – A încetat din viaţă actriţa Annie Girardot, figură emblematică a cinematografiei franceze a anilor 1970 – 1980; a debutat în cinema cu „Treize à table”, de André Hunebelle, în 1955 şi a primit premiul Cesar pentru rolurile din „Profesoara de pian” (2001) şi „Mizerabilii” (1995) (n. 25 octombrie 1931)
2013: Donald Arthur Glaser, fizician american, laureat Nobel (n. 1926)
