– Daca discutia noastra ar avea loc peste vreo 50 de ani, ce greutate ar mai avea numele lui Mircea Eliade?
– Au trecut mai putin de cincizeci de ani de cand Eliade era salutat in America drept „un Einstein al istoriei religiilor”. Prin carti precum „Samanismul” sau „Yoga. Nemurire si libertate”, el ramane un clasic al istoriei religiilor si al indianisticii. Insa atat omul, cat si o buna parte din opera sa se afla astazi sub semnul intrebarii. Pe terenul insusi al istoriei religiilor, in mediile academice americane si europene, Eliade nu mai este o referinta obligatorie si aceasta nu doar din cauza acuzatiilor aduse optiunilor sale politice din tinerete. El a trebuit sa suporte inca din timpul vietii o critica stiintifica a operei sale care s-a amplificat pana astazi. Critica politica, putin importanta la inceput, s-a dezvoltat abia dupa moartea lui Eliade. Aceste doua demersuri critice au facut ca legitimitatea academica a lui Eliade sa fie mult diminuata astazi fata de anii 1960-1970. Insasi disciplina istoriei religiilor este, in ultimii ani, cel putin in Statele Unite, unde Eliade a redefinit-o din temelii, o disciplina in criza. Cu toate acestea, la toamna, Universitatea din Chicago va organiza un mare colocviu international „Mircea Eliade” pentru a comemora 20 de ani de la disparitia savantului. Pe de alta parte, cartile sale continua sa fie tiparite, mai ales in editii de buzunar, si sunt deci citite de un public relativ larg atat in Statele Unite, cat si in Europa. Tradus in optsprezece limbi in timpul vietii sale, a continuat sa fie descoperit in ultimele doua decenii in tari unde fusese foarte putin sau chiar deloc tiparit ca Cehia, Slovacia, Rusia, Finlanda, Bulgaria. Dincolo de toate acestea, numele lui Eliade ramane, fara indoiala, legat de un moment important in istoria istoriei religiilor, cu deosebire in Statele Unite. Un moment care a ramas insa in urma noastra.
El este opusul lui Huntington
Ce va insemna Eliade peste cincizeci de ani? Opera sa de istoric al religiilor se dorea a fi cutia de rezonanta si, totodata, raspunsul dat intrebarilor si anxietatilor unei epoci marcate de ascensiunea totalitarismelor, de tragedia celui de-al doilea razboi mondial si de amenintarile „razboiului rece”, inclusiv de primejdia anihilarii nucleare. Nu era o opera iesita din certitudinile pozitiviste ale lui James Frazer, ci o tentativa, singulara si controversata, de a indica sursele si solutiile unei crize existentiale colective. Aceasta si explica, in mare masura, succesul sau european si apoi american dupa 1945. La aparitia cartii mele despre Eliade in Franta, cu doi ani in urma, profesorul Jacques Julliard – in treacat fie spus, un cunoscut intelectual de stanga – scria in prefata despre intuitia lui Eliade asupra intalnirii dintre civilizatii ca intalnire intre spiritualitati inradacinate religios si adauga faptul ca acest fenomen se produce chiar astazi, sub ochii nostri. Eliade ar fi, oarecum, opusul lui Huntington cu al sau „crash of civilizations”, sugera Julliard. Ca istoric, imi pot inchipui o „redescoperire” a unor aspecte ale operei lui Eliade intr-un viitor nu foarte indepartat, caracterizat printr-o criza globala de un fel nou, strabatut de anxietati mai profunde si mai indreptatite decat cele de astazi, legate de impasurile „multiculturalismului”, de proliferarea armelor nucleare, de epuizarea unor surse traditionale de energie si de eventualele schimbari climatice. Amploarea si efectele, nu doar intelectuale si spirituale, ale unei asemenea „redescoperiri”, intr-un astfel de context de criza, sunt insa greu de anticipat.
– Ce va ramane din Mircea Eliade? Opera stiintifica sau literatura? Sau amandoua?
– Am spus deja ca Eliade este si va ramane un clasic al indianisticii si al istoriei religiilor. Locul sau in istoria acestor discipline este asigurat. Pe de alta parte, legaturile dintre opera lui savanta si literatura sa fantastica au fost evidente inca din timpul vietii lui Eliade si ele vor continua sa fie interogate. Se afla aici un „nod biografic” dintre cele mai interesante in existenta lui. Literatura sa fantastica, desi inegala ca valoare, va ramane o cale de acces catre opera savanta. Aceste doua dimensiuni ale creatiei sale se sustin reciproc: la limita, atata vreme cat literatura sa va mai spune ceva cititorilor, savantul insusi nu va putea fi cu totul uitat.
– Denigrarea lui Eliade – care, dupa parerea mea, a culminat cu cele scrise de Daniel Dubuisson -, prin care nu doar publicistica din tinerete e pusa la zid, ci si opera stiintifica, are audienta mare in Occident? S-o punem, oare, in legatura cu necazurile pe care Eliade le-a suferit in anii 1950 din partea comunistilor italieni si francezi?
– Nu voi utiliza cuvantul „denigrare” pentru ca unele dintre criticile privitoare la trecutul politic al lui Eliade nu pot fi combatute. Prefer sa vorbesc, acolo unde e cazul, de excese polemice, inclusiv de limbaj, si de lecturi reductioniste aplicate vietii si operei lui Eliade. Nu toate criticile la adresa trecutului politic a lui Eliade au suferit de aceste pacate – ma gandesc, de pilda, la "Felix Culpa” a lui Norman Manea sau la cartile lui Robert Ellwood „The Politics of Myth” si Steven Wasserstrom Ð „Religion after Religion” – care nu se ocupa numai de Eliade, dar care ar trebui, ambele, traduse in romaneste. O interogare politica a unora dintre textele savante ale lui Eliade, de pilda „Comentariile la Legenda Mesterului Manole”, nu este nici nelegitima, nici neaparat „denigratoare”. Pe de alta parte, a citi cu un ochi mereu banuitor din punct de vedere politic intreaga opera a lui Eliade tine de o logica reductionista, ce ignora complexitatea, adesea contradictorie, a unui itinerariu biografic, caracterul eterogen al motivatiilor individuale, dar si al situatiilor istorice.
In privinta acuzatiilor la adresa trecutului sau legionar care i s-au adus in Franta si Italia anilor 1946-1950, ele nu au venit, cel putin in prima din aceste tari, exclusiv din partea unor comunisti. Unul dintre acuzatori, sa nu uitam, era un devotat al lui Nicolae Iorga, istoricul Constantin Marinescu, ultimul director al Scolii Romane de la Fontenay-aux-Roses. Oricat de dureroase pentru Eliade, consecintele acuzatiilor din acea perioada au fost, insa, mai curand imediate si limitate, fara efecte pe termen mai lung asupra notorietatii sale, care a crescut constant in acei ani. Ciclul acuzatiilor a reinceput in anii 1970, utilizarea insemnarilor din jurnalul lui Mihail Sebastian jucand, de aceasta data, un rol capital.
Asteptam anul 2018
– Si-a reconsiderat vreodata Eliade cu sinceritate trecutul? Multi spun ca nu a facut asa ceva, spre deosebire de Cioran, care si-a cenzurat drastic paginile din tinerete.
– Daca este vorba de revenirea lui Cioran asupra trecutului sau politic, m-as gandi nu doar la „paginile pretentioase si stupide” pe care le-a inlaturat chiar el in ultima editie a „Schimbarii la fata a Romaniei”, ci si la textul descoperit dupa moartea sa si publicat de Editura Humanitas, intitulat „Mon Pays”. In ceea ce-l priveste pe Eliade, cred ca acea fidelitate narcisista, bine documentata, fata de propriul trecut, i-a permis cel mult sa opereze, retrospectiv, niste distinctii si sa ia distanta, in intimitatea sa, fata de unele aspecte, personaje si perioade din istoria Garzii de Fier, fara a se pune, insa, pe el insusi in cauza. Pentru el a existat o Garda de Fier „buna”, cea a lui Codreanu si Mota, pe care a refuzat sa o renege si pe care a opus-o, dar numai dupa 1945, Garzii de Fier „rele”, cea a lui Horia Sima. Sa asteptam, totusi, anul 2018, cand manuscrisul jurnalului postbelic al lui Eliade va deveni accesibil in integralitatea sa.
– Fiindca veni vorba de Cioran, acesta spunea despre colegul sau ca-i plac mai mult cartile decat zeii. Va intreb: a fost Mircea Eliade credincios?
– Nu voi relua acum problema relatiei, intelectuale si personale, a lui Eliade cu crestinismul in general, cu ortodoxia si cu credinta. Am incercat sa dau in cartea mea cateva raspunsuri la intrebarile legate de aceste lucruri. Ma voi margini sa spun ca istoria relatiei sale personale cu crestinismul si cu credinta nu este liniara. Problema relatiei sale personale cu credinta l-a preocupat inca din tinerete si putem surprinde in textele sale din anii 1920 un amestec de refuz si nostalgie fata de ipostaza credinciosului. Au existat perioade din existenta sa in care nu-l putem socoti un crestin practicant, dupa cum, in alte perioade, si-a afisat religiozitatea. Il vedem recitind Biblia in perioadele dificile din existenta sa – perioada captivitatii in lagarul de la Miercurea-Ciuc sau in saptamanile de dupa moartea primei sale sotii, in iarna 1944-1945. La Chicago nu era cunoscut decat ca un personaj foarte discret in privinta propriilor convingeri religioase. El insusi marturiseste in jurnal cat de mult datoreaza, pe planul sensibilitatii culturale, relatiei neconstrangatoare pe care intretinut-o, in tinerete, cu ortodoxia. Cred ca istoria religiilor, asa cum a sfarsit prin a o defini in perioada sa americana, a fost, in ultima instanta, „religia” lui Eliade.
Si-a dorit din adolescenta succesul
– Ar fi ramas Eliade in India, intr-un ashram, dupa cum a afirmat uneori ca ar fi fost gandul sau cel mai scump?
– Nu cred. Ideea pe care si-o facea despre calitatile si despre destinul sau nu-i permitea sa imbratiseze pentru totdeauna nici o forma de sihastrie sau monahism. Scrisorile pe care le scrie parintilor inca de la inceputul ultimului sau an de sedere in India demonstreaza ca, de pe atunci deja, era hotarat sa revina in Romania. Sa nu uitam ca Eliade a fost inca din adolescenta un om care si-a dorit din tot sufletul succesul, a dorit sa obtina recunoasterea academica si literara. Opera sa este si produsul unei enorme ambitii, nu doar al unei enorme eruditii si a unor intuitii remarcabile. Pe de alta parte, era sensibil la onoruri si, din pacate, si la adulatie. Postura de contemplativ nu se impaca cu toate acestea.
– Ma gandesc la episodul autobuzului care se opreste la Eleusis, citat de Eliade in volumul al II-lea din „Histoire des idees et de croyances religieuses”. Din punct de vedere strict stiintific, ce s-a petrecut atunci pare pura fantezie. Credeti ca pentru Eliade a insemnat mai mult de atat? De aici intrebarea: a invins el academismul sau academismul l-a invins pe el?
– A facut multa valva in ultimii ani, mai ales in randurile istoricilor americani ai religiilor, marturisirea pe care o face Eliade atat in jurnalul sau din timpul razboiului, cat si intr-o scrisoare catre Julius Evola: „Ma consider un cal troian in tabara stiintifica”. Unii dintre fostii sai studenti sau tinerii sai colegi s-au temut ca au putut fi manipulati intelectual de maestru, ca increderea lor de discipoli a putut fi oarecum inselata de un Eliade, plecat, intre timp, pentru totdeauna, din mijlocul lor. Lor le ramane sa decida, pe terenul propriei discipline – istoria religiilor – ce vor pastra din ce-au invatat de la el. Viziunea, totodata globala si estetizanta, asupra universului religios este cheia seductiei pe care a exercitat-o Eliade. „Calul troian” era cel al unei conceptii despre fenomenul religios care, sfaramand limitele si scrupulele specializarii stiintifice, ar fi recuperat o intreaga mostenire de semnificatii religioase si ar fi generat, in cele din urma, o noua Weltanschauung, impartasita de „umanitatea de maine”, scapata de traumele si iluziile modernitatii. Nu putem nega ca maniera lui Eliade de a concepe istoria religiilor se deschide, dincolo de viziunile sale patrunzatoare, catre orizontul utopiei.
