Într-un comunicat aproape fără precedent în istoria Bisericii Catolice, purtătorul de cuvânt al Vaticanului a confirmat că „Papa a anunţat intenţia de a renunţa la Scaunul Pontifical la 28 ianuarie, ora 20 (ora 19 GMT), dată la care începe perioada «sede vacante»“. Suveranul Pontif şi-a anunţat demisia ieri, în latină, în cadrul unui consistoriu la Vatican.
Un fulger pe un cer senin“, aprecia ieri decanul colegiului cardinalilor, Angelo Sodano, referindu-se la demisia anunţată de către Papa Benedict al XVI-lea. Ştirea privind demisia Papei, apărută iniţial într-un flash al agenţiei italiene ANSA, a făcut înconjurul lumii în următoarele minute. Reacţiile în Italia şi în diverse alte state ale lumii au apărut mult mai târziu, probabil după ce a trecut „şocul“, „surprinderea“, „uimirea“ la aflarea acestei veşti „istorice“.
Papa şi-a anunţat intenţia de a demisiona din motive de sănătate, decizie rară, dar permisă de Biserica Catolică. Practic, deşi nici un muritor nu poate demite un Papă, Codul dreptului canonic, în vigoare, promulgat de Papa Ioan Paul al II-lea în 1983 (art. 332-2) ca şi Codul canoanelor Bisericilor orientale (art. 44-2) permit Suveranului Pontif să renunţe la sarcinile pontificale. Neavând alt superior în afara lui Dumnezeu, Papa nu poate fi obligat de nimeni să accepte să demisioneze, dar poate renunţa singur, validarea deciziei fiind condiţionată de faptul ca aceasta să fie „liberă şi manifestată cum trebuie“.
Dispoziţia nu a fost folosită decât extrem de rar până în prezent.
Potrivit Enciclopediei Universale, ultima demisie efectivă a unui Papă datează din anul 1414. În 2010, s-a aflat că Ioan Paul al II-lea scrisese o scrisoare de demisie în cazul unor impedimente majore de a-şi exercita funcţia. Decizia finală fusese lăsată unui grup de cardinali, care nu au făcut niciodată uz de acea scrisoare în timpul îndelungatei sale maladii.Autorităţile de la Vatican au precizat că, potrivit protocolului care va urma după 28 februarie, „de Paşti, vom avea un nou Papă“.
Motivaţia teologului
Suveranul Pontif, 85 de ani, a explicat că nu mai are „forţe“ de a conduce Biserica din cauza vârs-tei. „După ce mi-am examinat conştiinţa în faţa lui Dumnezeu, în mai multe ocazii, am ajuns la certitudinea că forţele mele, din cauza avansării vârstei, nu mai sunt apte să exercite în mod adecvat ministerul Sf. Petru“. El a subliniat că în lumea de azi, subiect de schimbări rapide şi agitate ale problemelor de mare inportanţă pentru viaţă şi credinţă, pentru a guverna barca Sf. Petru şi propovăduirea Evangheliei, sunt la fel de necesare atât vigoarea corpului, cât şi a spiritului.
Într-o carte-interviu apărută în 2010, Papa evoca posibilitatea demisiei sale în cazul în care ar fi simţit că nu mai este în stare să continue. Cardinalul german Joseph Ratzinger, eminent profesor de teologie, deşi nu a suscitat fervoarea de care a beneficiat predecesorul său, Ioan Paul al II-lea, a cunoscut un respect crescând în timp. El a devenit Papă la 19 aprilie 2005, la vârsta de 78 de ani, după ce condusese, aproape un sfert de secol, Congregaţia pentru doctrina credinţei. Alegerea sa era comentată atunci ca fiind a „lamei unei ghilotine“.
Sobru şi discret, teologul Benedict al XVI-lea nu a gustat marile liturghii populare plăcute de predecesorul său. În anturajul lui Ioan Paul al II-lea, cardinalul Joseph Ratzinger era unul dintre singurii care îndrăzneau să emită rezerve faţă de uriaşele reuniuni de la Woodstock, unde Karol Wojtila ştia să electrizeze masele de credincioşi, ca un superstar al catolicismului. Ratzinger a intrat în Palat cu pianul şi valizele de cărţi. La San Pietro a restabilit o liturghie mai solemnă, cu cântece gregoriene. În cursul Zilelor Mondiale ale Tineretului, noul Papă a pus euharistia în centrul manifestării, încercând să privilegieze mesajul Evangheliilor şi nu mesajul pontifical. Benedict al XVI-lea a rupt cu maşina de beatificare, s-a pronunţat pentru revenirea crucifixelor în şcoli şi a dezavuat căsătoriile libere şi cele de încercare.
Acest Papă conservator, cunoscător a 2.000 de ani de creştinism, a refuzat orice evoluţie a Bisericii asupra problemelor de moravuri – avort, eutanasie, familie, homosexualitate – respingând ruptura de tradiţii, dar a fost primul care a admis utilizarea prezervativului în cazuri-limită, pentru evitarea contaminării cu sida. El a încercat să readucă integriştii în cadrul Bisericii, cu condiţia să accepte Conciliul, a cerut europenilor să nu-şi respingă „rădăcinile creştine“, a lucrat la „noua evanghelizare“, dar şi-a exprimat respectul pentru cei necredincioşi.
Benedict al XVI-lea a declanşat mai multe polemici. Prima a izbucnit în septembrie 2006 şi l-a opus lumii musulmane după discursul său de la Ratisbonne, privind raporturile dintre raţiune şi credinţă. În ianuarie 2009, decizia sa de a ridica excomunicarea a patru episcopi integrişti, între care unul, britanicul Richard Williamson, era negaţionist, a provocat o adevărată furtună. Dar el a continuat să-şi înmulţească gesturile de respect faţă de musulmani şi mai ales faţă de evrei.
În 2012 a fost confruntat în interiorul Vaticanului cu scandalul scurgerii de documente secrete care a dus la arestarea majordomului său, Paolo Gabriele, un simptom al nemulţumirilor şi al diviziunilor din cadrul micului stat pontifical.
Precedente
În istoria recentă, trei Papi au intenţionat dar nu au finalizat demisia: Pius al XII-lea, de teamă că va fi răpit de nazişti, Paul al VI-lea la vârsta de 80 de ani şi Ioan Paul al II-lea în 2.000. De asemenea, în istoria Bisericii Catolice, doar cinci Papi din cei 265 au renunţat efectiv – Ponziano, în anul 235, Felix al II-lea în 358, Gregorio al VI-lea în 1046, Celestino al V-lea în 1294 şi Gregorio al XII-lea în 1415. Cel mai adesea, constrânşi.
Printre rarele cazuri din epoca recentă, cel mai faimos este cel al lui Celestino al V-lea – Pietro da Marrone, sacerdot, cu o viaţă de ermit, dedicat Ordinului „Fraţilor Sfântului Spirit“, numiţi apoi „Celestini“, aprobaţi de Papa Urbano al IV-lea. Ales Papă la aproape 80 de ani, după doi ani de conclav, la 5 iulie 1294, el a fost încoronat la Aquila la 29 august, în Basilica Santa Maria di Collemagio, unde este şi înmormântat. Şi-a luat numele Celestino al V-lea, dar omul pios s-a trezit confruntat cu interese politice şi economice şi cu ingerinţa lui Carol de Anjou. Deranjat de manevrele legate de persoana sa, după patru luni de la numire a murit izolat în castelul Fumone.
Al doilea caz din istorie este cel al lui Gregorio al XII-lea, Papă în perioada 19 decembrie 1406-4 iulie 1415. Veneţian, odată ales s-a însărcinat să pună capăt „marii schisme“ între pontifii din Roma şi cei de la Avignon. Dar fiecare tentativă a fost în van. A renunţat la pontificat şi s-a retras la Recanati. Conciliul de la Costanza a fost cel care a reuşit să pună capăt acestei mari schisme, în 1417. În cazul Papei Pius al XII-lea (1876-1958), documente din arhiva ecleziastică referitoare la cel de-al doilea război mondial, arată că acesta scrisese un document secret în care afirma că va trebui considerat demisionar în cazul în care ar putea fi răpit de nazişti, la ordinul lui Hitler. Existau informaţii despre un plan al dictatorului nazist de a-l aresta şi transfera într-o mică localitate din Germania.
Papa Clemente I-ul (în funcţie între 88-97 d.H.) a renunţat la pontificatul roman în favoarea lui Evaristo, fiind apoi arestat şi exilat. În prima jumătate a secolului al III-lea, Ponziano l-a imitat şi a fost exilat în Sardinia, în locul lui fiind ales Silverio, episcop de Roma.
Istoria însumează numeroase alte cazuri, mai problematice, în care se discută dacă au fost situaţii de renunţare tacită sau de presiuni care au dus la renunţări.
