Daca nu voi vedea in mainile lui semnul cuielor si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor si daca nu voi pune mana mea in coasta lui, nu voi crede…
Aceste cuvinte, se stie, apartin lui Toma, apostolul zis necredincios, a carui zi o praznuim maine. Fata de ceilalti apostoli dintre care s-au recrutat si doi evanghelisti, Toma este cel mai dificil, cel mai cusurgiu, cel mai carcotas. El isi conditioneaza credinta, asa lasa impresia, de anumite semne vizibile legate de o suparatoare materialitate. Totusi, in clipa in care lectura celui necredincios este facuta cu toata inima, vedem ca toate reprosuriloe aduse lui sunt neintemeiate.
Citez dintr-un text al doamnei Roxana Cristian, A zecea fericire, aparut cu ani in urma in volumul Minima spiritualia.
„Apostolul prin cei trei daca isi pune suisuri in inima sa si epuizeaza posibilitatile lumii vazute si nevazute pentru a se statornici in cea spirituala. Prima treapta e chemarea pe care o are sa vada semnul cuielor, a doua e posibilitatea de-a pune degetul sau in semnul de recunoastere al tintuirii pe cruce, deci al atentiei, al meditatiei, al trezviei, iar a treia e miscarea, vibratia, simtirea care se va produce daca sau cand isi va pune mana in coasta lui Isus… Cand Domnul ii spune adu mana ta si o pune in coasta mea, mana lui Toma se invredniceste sa devina potir de impartasanie care in chip nevazut a primit vinul vitei celei dinaintea creatiei…
Mana lui Toma in coasta lui Isus s-a altoit ca mladita pe vita cea adevarata iar roada ei este bucuria deplina care se revarsa… e un exemplu de crestin care inca din viata actuala si-a cunoscut inceputul care e si scopul si s-a mutat la el cu duhul, cu sufletul si corpul nu numai teoretic si virtual, ci deplin efectiv…”
Am ales aceste randuri deoarece ele ne arata ca dorinta lui Toma d -a-si conditiona credinta nu tine doar de simpla si vulgara motivatie „vreau sa pipai si sa urle este „. Toma nu pipaie asa cum vrea eul poetic arghezian. Doar ca acolo e vorba de simpla poezie, pe cand Evanghelia e text sacru care se cuvine citit cu nadejdea celui care asteapta mantuirea.
Nu pui mana in rana Domnului ca un simplu felcer care, sa zicem, ar dezinfecta rana. Nici ca un simplu curios sau ca un nevrednic si implicit profanator al sublimei suferinte. Pui mana, mai corect, o indrepti, o orientezi in asa fel incat vii spre ceea ce rana are ca pura euharistie, zona in care rana se invesniceste devenind raza ce strabate mileniile. Ranile Domnului ca si stigmatele marilor mistici sunt asemenea vai de unde izvoraste raza, falii sfinte care nu se vor vindeca in veci si tocmai nevindecarea lor ne garanteaza noua ca nu vom muri. Toma este primul dintre apostoli care are intuitia ranii ca raza si deci a urcarii prin sangele care niciodata nu se va coagula in Imparatia cerurilor unde materia si duhul sunt totuna. Dat mereu ca exemplu negativ, Toma , autor al misterioasei evanghelii si propovaduitor in indepartata Indie, este poate apostolul adevaratei cunoasteri ce gaseste in durerea omului pacea Domnului.
