Marea carte a mahmurelii. Rețete after-party din diverse epoci și de la diferite popoare

Chinezii o vindecau mâncând creier de cal. Asirienii, cu smirnă și cioc de rândunică pisat. Romanii, cu friptură de canar. Finlandezii cred în Sfânta Treime: hering-vodcă-saună, iar în Haiti, bărbații înfig treisprezece ace cu gămălie neagră în dopul sticlei cauzatoare.

Fiecare epocă, fiecare popor își are propriile leacuri de vindecare a mahmurelii. Niciun remediu, însă, nu-i perfect și cu atât mai puțin panaceu.

Benedek Darida și András Cserna-Szabó, doi experți maghiari în „arheologia beției”, au scris o capodoperă în domeniu: Marea carte a mahmurelii, apărută la Budapestea, acum trei ani. O istorie culturală a consumului excesiv de alcool și a tulburătoarelor sale efecte. Preluăm aici câteva fragmente și, preventiv, câteva rețete de pilule antipileală culese de cei doi autori.

*

„În școală învățăm că poeziile, poveștile și romanele vorbesc despre eroism, despre dragoste și despre moarte. Numărăm silabele, facem analiza acțiunii, elogiem limbajul elevat al creatorului. Niciun manual, însă, n-a spus vreodată că toată literatură universală, cu purcel, cu cățel, poate fi redusă la un ospăț uriaș, în care participanții consumă oceane de alcool. Cum se naște filosofia europeană? Socrate și amicii săi se întâlnesc după un chef monstru, rupți de mahmureală, ca să discute despre iubire. Bineînțeles, între timp se fac iarăși praf. Și cheful acesta ține și azi, doar că s-au schimbat actorii și licorile. […]

De ce e, însă, mahmureala atât de misterioasă? De ce pare ea atât de enigmatică, de neînțeles, de nepătruns, aproape magică chiar? Probabil, pentru relațiile de sânge cu beția, mama ei naturală. După cum știm, așchia nu sare departe de trunchi. Mahmureala este doar cealaltă față a medaliei, forța întunecată, reciproca buimăcelii.

Nu știm exact ce vârstă are beția. O fi la fel de bătrână ca Gaia, iar mahmureala, mai jună cu câteva ceasuri. Și de când e mahmureala mahmureală, omul tot caută să-i vină de hac, să găsească leac împotriva ei. Cu aceeași ardoare cu care căutau alchimiștii aurul.

Să încercăm așadar să degustăm puțin această fervoare milenară! Atenție: există o mie și una de remedii, dar probabil niciunul nu e perfect. Dar mai ales, nu e universal!

După nopțile îmbibate cu prea mult alcool, bețivii Chinei Antice consumau creier de cal. Egiptenii, în schimb, credeau că nimic pe lumea asta nu-i mai bună pentru mahmureal ca varza fiară. Asirienii credeau în combinația dintre smirnă și ciocul de rândunică pisat, iar romanii, în friptura de canar. În America de Sud, femeile tribului de indieni warau își legau soții mahmuri în hamace, alungând astfel mai repede spleen-ul de după noaptea beției.

În Puerto Rico, bărbații așteaptă vindecare frecând o lămâie de subțioară. În Haiti, soluția stă în treisprezece ace cu gămălia neagră înfipte în dopul recipientului din care s-a consumat băutura provocatoare a mahmurelii. În Singapore, leacul minune e o ciorbă cu mirodenii condimentată din belșug cu ginsen. În Mongolia, efectele consumului de alcool dispar cu o zeamă de roșii în care înoată un ochi de berbecuț. În Coreea, însă, vindecător e ceaiul de arin.  

Americanii au găsit medicamentul perfect în „caracatița de preerie” (un amestec de gălbenuș de ou crud, ketchup, piper și sos Worcester), care pare sinucidere curată, chiar și mahmur fiind. Ceva mai la sud, mexicanii mahmuri bagă la stomac burtă fiartă, iar finlandezii cred în Sfânta Treime: hering-vodcă-saună.

Angelica este o plantă nordică ce crește în zonele umede ale Scandinaviei, Groenlandei și Islandei. Ținută în miere, are efecte energizante apreciate în mod special de cei în vârstă, dar mestecarea rădăcinii ei e recomandată și după doze exagerate de alcool.

Olandezii dărâmați de alcool mușcă a doua zi din pește crud, maghiarii beau iaurt cu usturoi ori, preventiv, câteva guri de unsoare încălzită, în timp ce ruși care au tras prea mult la măsea consumă supă de castraveți și varză murată. Și pentru că tot veni vorba de ruși, să amintim și de leacul minune elaborat de KGB: pilula RU-21. Necomercializat vreodată, elixirul a servit exclusiv agenților mahmuri ai Moscovei.

Conform dicționarului de superstiții al lui Ditte și Giovanni Bandini, împotriva mahmurelii există un singur remediu: ametistul. Eduard Mörke știe chiar mai multe: „[inelul cu ametist] e purtat cu atâta drag de domni pentru că alungă din cap aburii grei ai vinului și are grijă ca bruma de mahmureală să nu pună stăpânire pe suflet.”

În romanul său Mătușa Iulia și condeierul, Mario Vargas Losa ne divulgă și trucul peruan: scoici picante de mare cu bere rece. Și așa ajungem la unul din conceptele de bază ale mahmurologiei: berea curativă, despre care Péter Bozsik, în al său Dicționar al berii, sfătuiește așa: „bere sau beri care au efect tămăduitor asupra stomacului celui care a consumat prea mult alcool. Unul din materialele de bază ale dezbătării.” Numai să nu cădem de partea cealaltă a calului, unde dăm din nou de beție.

Despre pericolele vindecării cu alcool a mahmurelii vorbește și bravul soldat Svejk, vorbind despre așa-numita „metodă a caruselului”. Nici teoria mahmurologică a lui Byron nu stă foarte departe: romanticul englez spune că singurele remedii care pot alina greu încercatul suflet sunt rumul și credința curată.”

Nici noi, românii, nu stăm rău cu remediile anti-mahmureală: ciorba de burtă, zeama de varză, castraveții murați, dar și alte leacuri autohtone plasându-ne printre superputerile lumii în domeniu. Virtuți pe care le constată și autorii cărții:

Cine a apucat deja o mahmureală în Republica Socialistă România știe că universul mahmurelii a primit un dar uriaș de la poporul român: ciorba de burtă. O bună parte a mahmurologilor occidentali sunt convinși chiar, că pe lângă ciorba de burtă orice alt leac e un moft.

Prima dată când autorii acestei cărți au consumat vreodată ciorbă de burtă a fost într-o cârciumioară de lângă zidurile cetății sighișorene, după o noapte cu multă țuică de prune, la Cluj. Evident, eram într-o groaznică stare de mahmurelă (pe deasupra, și în Mecca cultului lui Dracula, ceea ce, nu-i așa?, nu ajută prea mult la vindecarea unui sulfet tremurând). Ciorba – fină, albă, aburindă – ne-a fost servită de chelner cu ardei iute murat, oțet și pâine proaspătă. După câteva minute am părăsit localul vindecați.

Rețete

Tocană de ren à la astronomul beat

În timp ce în rândul muzicienilor, scriitorilor, filosofilor și pictorilor, adică a celor inspirați de muze, trasul la măsea e mai mult regulă decât excepție, delicatele suflete preocupate de știință sunt, în general, incapabile de beții și patimi.

Trebuie să amintim aici, însă, ca pe un caz extrem de rar, pe marele Tycho de Brahe, remarcabilul astronom danez care, printre drepturile primite de la regele său a cerut și o cotă zilnică de bere. Savantul era un bădăran sadea: atât de mult îi detesta pe oameni, încât nu-i lăsa nici în laboratorul său de astronomie. Singurul care avea acces era renul său preferat.

Cornutei, însă, îi cam plăcea și ei să bea, asemeni majorității danezilor din epocă. Dar despre secretele științifice ale stăpânului său, nu sufla niciodată nicio vorbă, chiar sub influența alcoolului fiind (Tycho probabil de asta se și atașase de el). Alcoolul a fost, însă, și cel care a trimis nefericita jivină pe veșnicele plaiuri ale vânătoarei.

Se spune că, la un moment dat, renul l-a însoțit pe stăpânul său într-o călătorie la Praga și, într-un han ce le-a căzut în drum, cornuta a dat pe gât o halbă de bere nesupravegheată atent. Sub influența hameiului, a căzut apoi pe scări și și-a rupt un picior, motiv pentru care a trebuit să fie sacrificată.

Brahe a plâns fără a putea fi consolat în vreun fel, dar băieții din birt n-au uitat nici la bătrânețe de fantastica tocană de ren pe care au înfulecat-o atunci.   

Exemplul lui Brahe ne arată că nici savanții nu sunt o specie chiar pierdută pentru umanitate. Acesta este și motivul pentru care i-am dedicat tocmai lui rețeta următoare.

Ingrediente: un kilogram de carne de ren (mușchiuleț, spată și antricot, amestecate), o felie groasă de slănină afumată, o ceapă albă, doi ardei grași, o căpățână de usturoi, șase roșii medii, 3 dl de suc de roșii, o linguriță de chimion măcinat, 1-2 dl de ulei de măsline, patru boabe de ienibahar, patru foi de dafin, o bucățică de nucșoară, sare, piper negru măcinat.

Topim slănina și călim la foc mic ceapa și ardeii tăiați rondele. Roșiile le aruncăm preț de câteva minute în apă fierbinte, apoi le decojim și le tăiem cubulețe. Le punem apoi, laolaltă cu usturoiul tăiat mărunt și sucul de roșii, peste amestecul de ceapă și ardei.

Între timp, tăiem carnea în fâșii de 4-5 cm, le amestecăm cu uleiul de măsline, le punem pe plita încălzită la 200 de grade Celsius, până se fac rumene.

Dacă roșile s-au înmuiat, luăm mixerul și tocăm amestecul de legume până se face pure. Bucățile de carne le punem într-un vas de ceramică, cu capac, și turnăm peste ele tocănița. Adăugăm sarea, piperul și boabele de ienibahar, frunzele de dafin și nucșoara puse într-o capsulă de făcut ceai. Temperatura cuptorului o reglăm la 130 de grade și lăsăm vasul de ceramică să stea toată noaptea în el.

În liniștea nopții, admirăm prin telescop Cassiopeia și tragem des din damigeana cu lichior de chimion danez. Renul va fi servit abia a doua zi, la prânz. Pentru garnitură, băgăm câte beri putem în noi. […]

Elixir de piersici à la Dumas

Brillant-Savarin este cel mai des invocat Părinte al Marii Gastronomii Franceze. El este cel considerat fondator al principiilor de bază ale gastronomiei moderne. Dar și cunoscutul romancier romantic Al. Dumas, creatorul nemuritorilor mușchetari, a scris binișor despre pasiunile sale culinare. Iar din fundamentele gastronomice ale lui Dumas n-au lipsit nici incursiunile în mahmurologie. Rețeta de mai jos vine din Asia Centrală și a fost recomandată de celebrul scriitor drept remediu pentru arsuri și probleme intestinale din ziua de după beție.

Ingrediente: 5 piersici mari (sau 6 medii, eventual 10-12 mici), un pumn de secară, 7 boabe de porumb, 3 semințe de cânepă, puțină miere, multă încredere și multă speranță.

Piersicile decojite, fără semințe, pune-le în apă clocotită. Adaugă boabele de secară, porumb și cânepă și strecoară-le după o jumătate de oră de fiert. „Adaugă puțină miere și, cu multă încredere, mai pune speranță”, scria într-o notă poetică, Maestrul.

Pilule drăcești

Cele necesare: 666 g de zahăr, 666 g de migdale decojite, 333 g de coji de portocale scăldate în coniac iar apoi tăiate mărunt și date prin zahăr, 5 felii de ciocolată (răzuite), 5 pachete de zahăr vanilat, 2 coji de lămâie (răzuite), 5 albușuri de ouă (bătute), cacao.

Zahărul, migdalele, coaja de portocală, ciocolata, zahărul vanilat, coaja de lămâie și spuma de albuș le amestecăm și apoi le omogenizăm un pic pe foc. Formăm mici găluște pe care le dăm apoi prin cacao. Se spune că diabolicele pilule au puterea de a alunga și spiritele rele, și că adevărata rețetă conține și un dram de usturoi.

Okroshka moldovinească

Ingrediente: ou fiert, carne afumată (ciolan sau garf), verdeață de ceapă nouă, castraveți, ridichi, kefir caucazian, sare după gust, piper și mult, mult mărar.

Cele necesare le tăiem mărunt și le punem într-un bol mare, după care turnăm peste ele kefir caucazian. Se consumă mahmur, rece ca ghiața, cu gândul la viața fierbinte.