Colegul si prietenul nostru a avut parte de libertate, nu insa si de dreptate.
L-am crezut tare pentru ca a rezistat in anchetele Securitatii cu pretul unei prime prabusiri psihice. A depasit-o.
Dar libertatea lipsita de dreptate l-a coplesit si n-a mai putut sa vada cat de mult era iubit.
A suferit mult si nadajduim ca Tatal Ceresc il va ierta.
Ne rugam pentru sufletul lui ALEXANDRU CHIVOIU si impartasim durerea familiei sale.
Legatura dintre tipografie si redactorii ziarelor a fost dintotdeauna amicala, de apropiere si colaborare. Drept dovada, in anul 1987-1988, domnul Petre Mihai Bacanu ma abordeaza intr-un subiect destul de delicat pe vremea aceea. „Ce ai zice tu de realizarea unui ziar clandestin, unde sa aratam toata mizeria in care ne zbatem si traim?” Pe moment am ramas destul de surprins. Sigur, noi vorbisem inainte de toate aceste aspecte: ca este frig, ca se opreste lumina, ca nu se gaseste de mancare etc. N-am stat prea mult pe ganduri si i-am spus: „De acord, dar cum facem cu securistii?” Pentru ca aveam in tipografie, pe langa un reprezentant stiut al Securitatii, si alti colegi dispusi sa se adreseze Comitetului de Partid pe intreprindere cu tot felul de informatii. Acelasi lucru cred ca era si in redactia ziarului Romania libera.
Ne-am zis: trebuie sa ne gandim bine si sa fim cu cateva secunde mai isteti decat ei, pentru ca aceasta nu este o gluma. M-a asigurat ca totul o sa se lucreze in mare siguranta. Atunci eu m-am gandit sa ma apuc de treaba, sa fac rost de litere si alte materiale fara de care nu se putea realiza ziarul pe care voiam sa-l concepem. Literele si celelalte materiale tipografice nu se gaseau in sectia in care lucram eu (sectia Gazete Ð Combinatul poligrafic „Casa Scanteii”). Specific sectiei Gazete era culegerea materialelor pe masinile Linotip, cuvintele erau asezate in randuri de plumb. Mi-ar fi fost foarte greu sa culeg materialele concepute de catre domnii Petre Mihai Bacanu, Mihai Creanga, Anton Uncu, Stefan Niculescu-Maier, pentru ca puteam fi vazut de colegii mei sau de alte persoane din alte redactii, carora le culegeam materialele. Atunci m-am gandit sa fac rost de litere din alta sectie, desi se patrundea destul de greu dintr-o sectie in alta. Faptul ca eram maistru imi ingaduia sa trec prin toate sectiile Combinatului.
Schimbul trei era pentru mine cel mai avantajos pentru a face rost de litere, deoarece in sectia unde se culegeau materiale cu litere lucrau foarte putini muncitori. Profitam de ocazie cand ei luau masa si mai atipeau cate 10-15 minute, iar eu le faceam cate o vizita si atunci puteam sa iau litere. Bineinteles ca nu puteam sa am o evidenta a literelor, in sensul ca: am facut rost de o suta de litere de a, b etc. A trebuit sa iau cateva zeci de kilograme pentru a putea fi culese cele patru materiale de catre ziaristii cu care lucram. Dupa aceea le puneam in cornete, cutii de chibrituri si le duceam in biroul domnului Bacanu tot noaptea, imi lasase o cheie de la birou si locul unde stabilisem sa le pun.
Pentru a procura toate aceste materiale a fost nevoie de aproape un an de zile. Erau nopti cand lucram in schimbul trei, in noptile libere visam numai litere. In acea perioada, numai daca te gandeai sa iei o litera pentru „asa ceva” te apuca insomnia, dar sa si materializezi acel lucru. Pe langa aceste litere, a trebuit sa fac rost de: culegar (instrumentul cu ajutorul caruia se puteau culege literele), clestuta, linii de alama si plumb, hartie la formatul formei resepctive si de o anumita calitate, pentru a putea fi imprimata, cerneala tipografica, valuri de cauciuc, cu ajutorul carora se ungea forma de imprimare.
Cu toate aceste materiale a prins viata acel ziar clandestin, dar nu a putut sa fie difuzat, deoarece exista o meteahna la romani: cand vrei sa faci un lucru bun, din cei 7-8 care lucreaza unul din ei trebuie sa tradeze (de fapt, au fost peste 250 de oameni care stiau despre proiect Ð n.M.C.).
In seara zilei de 25 ianuarie 1989, cand lucram in schimbul trei, mi-a fost lasata o nota de catre directorul intreprinderii, sa ma prezint a doua zi de dimineata la dansul (In naivitatea mea, am crezut ca ma cheama pentru a fi promovat in functie, deoarece se auzea de efectuarea unor schimbari). Dar nu a fost sa fie asa, acolo m-a asteptat colonelul de Securitate care m-a luat si m-a dus la Rahova. Acolo m-a interogat cateva ore, dupa care am venit acasa cu trei anchetatori, pentru a-mi face perchezitie.
In timp ce eu am fost la Rahova, sotia a fost sunata la serviciu, de catre seful de cadre de la Combinat, sa mearga sa ia copilul de la scoala si apoi sa mearga acasa.
A avut loc perchezitia in prezenta sotiei si a copilului, ni s-a controlat toata casa, inclusiv bazinul de apa al WC-ului, crezand ca vor gasi litere. Mi-au luat agenda de telefon, o carte scrisa de Petre Mihai Bacanu, data cu dedicatie, si o carte de vizita tot a domnului Bacanu. I-au spus sotiei sa nu vorbeasca cu nimeni si sa fie linistita, ca ma voi intoarce inapoi acasa.
Ancheta a durat aproape doua luni si jumatate in arestul Securitatii din Rahova, apoi o luna si jumatate nu am mai fost scos sa dau declaratii. Eram singur in celula, a fost ceva cumplit. Din doua in doua zile ma scoteau sa iau aer, intr-un tarc imprejmuit din ziduri de beton unde nu vedeam decat cerul.
In cele patru luni cat am stat in inchisoarea din Rahova imi pierdusem vocea. Punctul culminant pe care l-am trait a fost acela cand m-au anuntat ca voi primi 20 de ani de temnita si confiscarea averii. Ca apoi, dupa vreo luna, sa-mi spuna ca imi vor da drumul, dar trebuie sa parasesc Capitala. Asa s-a intamplat: am fost arestat in ziua de 26 ianuarie 1989 si pana in ziua de 29 aprilie a aceluiasi an. Dupa aceea am fost trimis cu domiciliu fortat in judetul Braila, supravegheat destul de atent de colonelul de Securitate Apostol, urmand intr-o perioada destul de scurta sa vina si familia acolo.
Motivul pentru care familia nu a mers odata cu mine a fost ca nu aveau sa-mi dea locuinta, eu stand la un camin de nefamilisti. Aceeasi soarta au avut-o si ceilalti care au contribuit la realizarea ziarului.
Sfarsitul anului 1989 ne-a adus marea bucurie a caderii lui Ceausescu si speranta ca o vom duce mai bine. A fost destul de trist, dar acum mi se pare si mai trist, cand dupa 15 ani de asa-zisa democratie, nu se intrevede nimic imbucurator pentru aceasta tara. Parca pe zi ce trece saraceste si mai mult. S-a pierdut cultul muncii, disciplina, ordinea, tot ce e mai frumos, intronandu-se haosul, debandada, aparitia miliardarilor de carton si a banditilor care au devalizat bancile romanesti.
Iar multi dintre fostii mei colegi din tipografie sunt astazi someri…
Din ANALELE SIGHET 10,
„Anii 1973-1989: Cronica unui sfarsit de sistem”
Fundatia ACADEMIA CIVICA, 2003
