Congresul de la Cluj ar fi trebuit să dea semnalul federalizării sindicatelor româneşti şi maghiare.
Cu şase ani în urmă, la Cluj s-a iniţiat „Asociaţia română de istorie a presei”, care editează lunar „Revista română de istorie a presei”, ajunsă, iată, la al 11-lea număr. Iniţiatorul asociaţiei şi al revistei este profesorul univ.dr. Ilie Rad, şeful catedrei de jurnalistică de la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din cadrul U.B.B., secondat apoi de alte personalităţi din ţară, precum universitarul bucureştean Marian Petcu, membru fondator şi redactor-şef al revistei amintite.
Am ţinut să fac aceste precizări pentru că în textul de faţă rezumăm un articol de o mare valoare informativă şi documentară privind un eveniment ce a avut loc la Cluj, în îndepărtatul an 1923, dar cu multe conotaţii valabile şi azi într-o societate frământată de orgolii, jafuri… legalizate etc., dar şi de unele tensiuni interetnice. Este vorba despre Congresul General al Presei din România, considerat de autor, Marian Petcu, drept un mare eşec… Aceasta cu toate că programul anunţat de organizatori – la care au subscris şi sindicatele din Cluj ale ziariştilor români şi, respectiv maghiari – pentru 15-18 decembrie 1923 trebuia a duce, în final, la o Charta Magna a ziariştilor din România. Ce prevedea, pe scurt, acel program?!… Mai întâi, o primire protocolară a delegaţilor la primarul Clujului. Apoi urmau discursurile preşedinţilor celor două sindicate de presă din Ardeal, Dumitru Tomescu şi Emerik Kadar, iar Constantin Bacalbaşa, preşedintele Sindicatului Ziariştilor Bucureşteni, ar fi conferenţiat la prefectură, în faţa şefilor instituţiilor locale. După masă ar fi vorbit Iosif Nădejde despre organizarea profesională a ziariştilor, Emeric Szego despre problemele presei minoritare şi Constantin Mâţu despre presa din Basarabia.
Dezastrul
Apoi a urmat dezastrul… Studenţii au fost iritaţi de faptul că Pal Arpad s-a adresat publicului în limba maternă, învinuindu-i pe maghiari de tot trecutul antiromânesc din Ardeal. Însă semnul rău prevestitor a început chiar în gară, la primirea delegaţilor din Bucureşti, când un anume Traian Mica i-a avertizat despre dorinţa tineretului clujean de a fi înlăturată „presa înstrăinată”, altfel studenţii nu-i vor lăsa să ţină congresul.
Iar când Bacalbaşa a salutat gazdele, asigurându-l pe Kadar că minoritarii vor fi trataţi ca egali şi că se va colabora deschis şi în bună înţelegere, cei din gară au sărit în sus, revoltaţi.
Aceasta în timp ce studenţii din centrul oraşului manifestau pe străzi împotriva ziariştilor „vânduţi străinilor” şi a ziarelor „înstrăinate”, dând foc ziarelor „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Lupta”, „Aurora” şi „Presa” sau blamând programul evreiesc stabilit în 1904, care ar „duce la neînţelegeri, la un sistem degenerat, sfidător, speculativ”. Directorul ziarului „Vestul României” a susţinut şi el că „presa română trebuie să fie o presă cu adevărat românească, unită”, specificând că anumite ziare româneşti nu au primit nici măcar invitaţie la congres…
Programul lui a fost compromis din faşă, organizatorii fiind învinuiţi că n-au luat în considerare curentul naţionalist care şi-a pus amprenta pe o parte din comunitatea de atunci a oraşului Cluj, pe tinerii unei populaţii române care acuzau tratamentul la care au fost supuşi românii cu puţini ani în urmă, adică înainte de 1918… Aşa că Bacalbaşa a fost împiedicat să vorbească, iar în stradă „revoluţia” studenţească era în toi, unele magazine deţinute de evrei şi maghiari din zona centrală a oraşului fiind devastate, iar poliţiştii au fost şi ei atacaţi, astfel că, în final, a fost necesară intervenţia armatei, care a potolit „răscoala”.
