De multe ori, nu numai fapta, ci şi un cuvânt bun, blând pe care i-l rostim semenului nostru poate fi un dar de preţ care să-l întărească, să-i aducă pace în gânduri şi bucurie în suflet.
Din păcate, însă, adesea ne umplem de venin unul pe celălalt prin vorbe rele, gândite cu minte drăcească. Vorbele rele care ni se spun (sau despre care auzim că se spun despre noi) ne aduc tulburări care cu greu se potolesc înlăuntrul nostru; şi atunci fie că rămânem în tristeţe, fie că devenim noi înşine grăitori de vorbe pline de spurcăciuni.
Iată ce spune despre acest păcat al vorbelor rele, duşmănoase dramaturgul norvegian Henrik Ibsen (1828 – 1906): „Un cuvânt greu (adică rău, urât, n.n.) e ca o înţepătură de ac în plămâni. Şi cuvintele acelea grele nu pot să le uit. Mi s-au aşezat aici în furca pieptului, unde ustură şi mă rod ca o zeamă acră.”
O, Doamne, şi câte astfel de „înţepături” cu vorbe rele nu le facem semenilor noştri în plămâni şi, mai ales, în inimă! Adesea aceste „înţepături”, pe care le rostim cu buze spurcate, sunt dăunătoare ca otrăvurile. E bine ca măcar în unele împrejurări să ne amintim de cuvântul lui Ibsen şi să ne stăpânim de a înţepa cu vorba rea plămânul celui cu care (sau despre care) vorbim.
