Fenomenul incalzirii globale ilustreaza cel mai bine in societatea noastra raportul sensibil dintre stiinta si ideologie. Nu am avut niciodata acest sentiment mai clar conturat decat dupa lectura cartii „Omul si clima” de Lucian Boia si a eseului „Antirationalismul ecologic” al lui Traian Ungureanu. Efortul celui dintai autor de a face o trecere in revista in spiritul teoriei imaginarului – pe care, altminteri, intr-un mod absolut admirabil a adus-o in spatiul romanesc – a distantei dintre prezentul real si prezentul virtual (fruct al gandirii noastre) se completeaza cu argumentatia eruditului eseist politic in sprijinul ideii ca ecologismul ilustreaza frica de dezvoltare si, insusit intr-o forma fundamentalista, reprezinta „retragerea colectiva din ratiune”. Este, potrivit autorului, o retragere din ratiune pentru ca readuce in centrul gandirii natura prin autonomia si prioritatea ei. Altfel spus, o revenire la situatia de dinaintea iluminismului, antecamera modernitatii politice si sociale, care a propus viziunea antropocentrica asupra lumii prin primatul ratiunii si al increderii nelimitate in progres. Un cititor nefamiliarizat cu practicile studiului stiintific sau cu deliciile muncii de laborator in care satisfactia procesului controlat dupa expresii matematice clare este unica, dupa lectura celor doua titluri (eventual chiar in ordinea amintita) s-ar convinge fara dificultate ca incalzirea globala si tulburarile de mediu carora fatalmente trebuie sa le facem fata sunt o fictiune, un rod al imaginatiei si al eternei temeri fata de extinctia finala. Ba mai mult, acest rod al imaginatiei poate fi instrumentalizat in conflictele politice.
Realitatea in sine si realitatea virtuala
Citind „Omul si clima”, marturisesc ca nu am avut nici o clipa indoiala ca lucrarea se departeaza de gandirea solitara in spatiul ideilor romanesti, inaugurata de lucrarile „Pentru o istorie a imaginarului”, „Doua secole de mitologie nationala”, „Istorie si mit in constiinta romaneasca”, „Mitul democratiei” decat dupa primele randuri ale ultimului capitol, „Dosarul incalzirii”. Cu riscul de a gresi in evaluare, cred ca ultimele 40 de pagini cartii ies din teoria imaginarului in masura in care abordeaza o tematica care tine mai mult de subiectul stiintific decat de cel ideologic. Înca de la primele pagini, cititorul afla ca „Omul si clima” reprezinta o ilustrare a raportului dintre om si clima pe trei paliere: antropologic si istoric (felul in care clima amprenteaza diversitatea psiho-somatica a fiintei umane), istoric (influenta climei asupra formarii si sfarsitului civilizatiilor) si clima-catastrofa care exploateaza prototipul sfarsitului lumii, ilustrat cel mai bine de Potop, ca urmare a justitiei divine (pacatele omului in fata lui Dumnezeu) sau a actiunii omului („pacatele” omului fata de natura). Pana la „Dosarul incalzirii” asadar, cartea face o trecere foarte competenta in revista a reprezentarilor pe care omul le-a avut in relatie cu mediul exterior lui. O data abordata chestiunea incalzirii, accentul se schimba deoarece teoria imaginarului isi epuizeaza din substanta in momentul in care instrumentele de cuantificare a lumii inconjuratoare (acele instrumente care ne descriu zi de zi starea vremii si uneori chiar cu putere predictiva pe cateva zile) se perfectioneaza, se diversifica, iar metodele folosite conduc catre un rezultat comun. Discursul asupra incalzirii globale are in centrul sau atat dinamica universului (exploziile solare), cat si actiunea omului asupra mediului inconjurator. Ambele sugereaza acele realitati pe care teoria imaginarului le are in vedere: realitatea in sine si realitatea virtuala, ca urmare a reprezentarilor pe care omul si le face asupra exteriorului. Încalzirea globala iese din imaginar in momentul in care metodele si teoriile stiintifice fac ca distanta dintre cele doua realitati sa se scurteze si, mai mult, sa aiba chiar puncte de convergenta. Sigur ca este greu de stabilit cat de mult se suprapun cele doua realitati cata vreme constientizam rafinarea instrumentelor si metodelor stiintifice, aprofundarea cunoasterii, insa nu stim unde se va termina. Ca atare, nu trebuie sa ne ramana decat convingerea ca fata de ieri, ziua de astazi ofera cu siguranta mai multe puncte de convergenta. De aici si pana la a lua in serios incalzirea globala privita (doar) din unghiul influentei pe care activitatea umana o lasa in jur, nu mai este decat un pas. Deci, in mod logic, a sustine ca incalzirea globala face in continuare parte din imaginar sau ca este un instrument de legitimare politica a luptei stangii impotriva dreptei (a marxistilor impotriva liberalilor, de pilda), poate insemna un imbold catre negarea progresului stiintific. Si ar mai fi un motiv de a scoate (partial) incalzirea globala din ispita imaginarului: spre deosebire de concepte precum natiune sau nationalism care sunt in sensul cel mai pur dimensiuni ale gandirii umane, incalzirea este un proces care ca oricare altul poate fi cuantificat si chiar predictionat in baza acuratetii cu care se identifica legatura conditionala cauza-efect.
Imaginarul stiintei
Pentru acest din urma obiectiv, cunoasterea umana actualizata ofera posibilitati de modelare statistica, computationala sau chiar matematica. Pe un teren rezervat cunoasterii stiintifice care utilizeaza metodele cantitative, istoria prin metodele specific calitative isi gaseste greu locul. Spunand aceste lucruri nu vreau sa ignor faptul ca si incalzirea globala are partea sa de imaginar rezultand in special din reprezentarea pe care multi si-o fac cu privire la consecintele in viitor ale cresterii temperaturii globale. În acest sens, istoricul Lucian Boia este foarte pertinent cand sustine ca tendinta de a dramatiza diferentele este un rezultat al „primului tip de permanenta mentala” care consta in „aptitudinea umana de a sesiza mai curand diferentele decat asemanarile”. Cand insa prognozele sau simplele descrieri ale climei intr-un moment dat manifesta tendinta de a dramatiza, nu se are in vedere diferenta de la o regiune la alta (foarte fireasca in cazul poetului exilat Ovidiu care era foarte surprins in poeziile sale de inospitalitatea hibernala a Marii Negre fata de calduroasa provincie romana), ci de la un moment la altul in acelasi loc. Iata doar un singur exemplu: in aceeasi localitate, Miercurea Ciuc, daca la 15 ianuarie 2006 se inregistrau -33?C, un an mai tarziu, la exact aceeasi data, erau +10?C. Asadar, o fluctuatie de 43?C. Lucru stiut si acceptat, in regiunea africana Sahara, aceste fluctuatii de la o zi la alta produc sfaramarea pietrelor si desertificarea zonei.
Nu in ultimul rand, psihozele alimentate de comportamentul agresiv al naturii sunt justificate a fi plasate doar partial in imaginarul colectiv. Temerea, sentimentele eshatologice ale anticilor, medievalilor sau chiar modernilor de cutremure, eruptii de vulcani care prin descrieri, ilustrari sau narari au intrat in imaginar sunt justificate deoarece tin de mecanica pamantului si a universului pe care omul nu o poate controla (cu toate ca stiinta nu ezita sa ne asigure ca intr-un viitor va fi posibil netezirea amplitudinilor miscarilor seismice), temerea fata de repercusiunile asupra climei este justificata deoarece este un lucru care se face in mod constient.
Antirationalitate
Pentru Traian Ungureanu, rapoartele comentate in eseul „Antirationalismul ecologic” sunt o „forma de ideologie invesmantata in elementele exterioare ale disciplinei stiintifice” care ii paveaza drumul de acces catre om prin apelul conjugat la minte (discursul stiintific) si inima (discursul dramatic cu apel la posibilul sfarsit). Din aceasta perspectiva, stiinta si ideologia intra intr-un raport care ridica doua tipuri de intrebari: Cand ideologia devine stiinta? Si cand stiinta devine ideologie? De fapt, lucrurile nu ar fi atat de complicate daca am accepta ca raspunsul la prima intrebare a fost dat inca din 1796 cand viziunea lui Destutt de Tracy care considera ideologia o „stiinta a ideilor” a fost abandonata. Cand stiinta devine ideologie solicita o reflectie anevoioasa care trebuie sa tina cont ca, la fel ca si ideologia, stiinta este si ea o privire asupra lumii care prin metodele folosite, asa cum spuneam mai inainte, face ca realitatea asa cum este sa nu se departeze foarte mult de realitatea pe care ne-o formam noi prin diferite lentile (culturale, ar spune domnul Lucian Boia). Faptul ca ideologia este o privire asupra lumii nu ar mai trebui justificat deoarece este un aspect pe care-l mostenim de la Franta post-napoleoniana si, in egala masura, din romantismul german fara prea multe obiectii. Într-adevar, stiinta poate deveni ideologie in momentul in care concluziile ei, tipul de interpretare pe care-l propune, nu ramane doar apanajul celor care o servesc (oameni de stiinta, savanti), ci intra in vocabularul creatorilor de politici (policy makers), fie ei politicieni sau tehnocrati. Este exact ceea ce se incearca in momentul de fata prin fortarea intrarii in agenda publica a unor programe de protejare a mediului inconjurator. Amploarea pe care de la zi la zi o ia acest efort confirma teoria ca, in cadrul ciclului politicilor publice, acesta este cel mai dificil, dar si cel mai important moment. Asumandu-si propria teorie si sugerand programe conform literei acesteia, stiinta cu privire la clima tinde sa-si reconfirme statutul de ideologie.
Chestiunea de fond pe care o ridica ansamblul de idei al celor care gandesc ca domnul Traian Ungureanu nu vizeaza demonstrarea unei evidente: cum stiinta devine ideologie (de altfel, ecologia prin sine este un curent care imbina ideologia cu stiinta intrucat nu pleaca de la concepte precum libertate sau egalitate in genul liberalismului, ci de la fapte cuantificabile, masurabile, precum incalzirea climei), ci pare mai degraba caracterizata de o discreta incarcatura axiologica. Este bine ca ideologia sa devina stiinta sau, altfel spus, este just ca ecologismul comporta o antirationalitate specifica? Sigur ca nu este de competenta mea sa raspund la aceste intrebari. Ma voi rezuma doar la a recunoaste ca nu intodeauna este justa plasarea intr-o dialectica ferma a celor care sustin progresul nelimitat fara efecte secundare (sau daca totusi exista, in cantitati neglijabile) si a celor care considera ca industrializarea continua este fenomen care marcheaza inceputul sfarsitului. Acesta din urma este, intr-adevar un fundamentalism ecologist, poate la fel de impardonabil intr-o judecata valorica precum formula libertariana (liberalismul impins la extrem). Ambele reclama aceeasi antirationalitate. Ecologismul moderat pe care-l am in vedere nu este o frica de dezvoltare, ci doar un indemn de rationalizare a dezvoltarii. A sustine o gandire axata pe protectia mediului inconjurator nu vizeaza imposibila reintoarcere la antemodernitate (ar fi o utopie sa ne imaginam ca putem trai fara mijloacele moderne de deplasare, fara acest evantai atat de complex de produse tehnologice), ci de gasirea unor solutii alternative de diminuare a efectului secundar al activitatii umane asupra omului. Este susceptibil de antirationalitate ecologismul care sustine ca consumul de combustibili fosili (cu efect asupra diminuarii stratului de ozon care ne protejeaza de agresivitatea radiatiilor cosmice, lucru demonstrat stiintific si asupra caruia nu exista dubii) trebuie redus cat mai mult prin dezvoltarea unor surse alternative de energie? Pentru masini, de exemplu, exista alternativa energiei solare obtinuta prin mijloace de conversie fotovoltaica. Pentru vapoare care, dupa un studiu BBC, polueaza mai mult decat toate masinile si avioanele la un loc, nu exista deocamdata posibilitatea inlocuirii combustibilului deoarece necesita puteri pe care energia solara si eoliana nu le pot oferi. În aceste conditii, nu este necesar apelul la ratiune pentru descoperirea surselor echivalente de energie nepoluante? În aceasta optica, ecologismul este profund rationalist. Este adevarat ca ecologismul poate intra in conflict cu liberalismul atunci cand oligarhii financiari din toata lumea care-si sprijina puterea fie pe posesia unor terenuri cu resurse petroliere, fie pe exploatarea si prelucrarea acestora refuza incurajarea formulelor alternative de energie din simplul motiv ca ar insemna dinamitarea propriului statut financiar si deci social.
Adus la contextul international actual, cel putin Uniunea Europeana are un motiv politic de crestere a procentului de energie obtinuta prin metode neconventionale: autonomia energetica. Spre deosebire de resursele solului care sunt naturale (petrol, gaze) insa „confiscate” de un stat, vantul si lumina soarelui sunt un bun comun. Macar pentru un obiectiv de securitate colectiva si tot ar trebui sa se reflecteze mai intens asupra diversitatii surselor de energie.
Ecologismul tuturor
Ecologismul la care ma mai gandesc este un curent care nu este asumat de un partid sau o grupare de partide, ci este un punct comun al ideologiilor care urmaresc persoana umana. Chiar daca nu s-a identificat in totalitate relatia de cauzalitate dintre activitatea umana si efectul asupra climei (lucru recunoscut in subsidiar de cei doi autori), faptul ca activitatea omului prezinta un potential destructiv asupra omului este un motiv necesar si suficient de a vedea in curentul de idei ecologice un fenomen transideologic. Tocmai in spiritul dialecticii categorice un lider liberal nu va vorbi direct despre protectia mediului intrucat oponentii ar putea exploata foarte eficient interferenta artificial creata a ideilor ecologice cu extremele de stanga (marxism) sau chiar de dreapta (nazism). Pentru un crestin democrat, de exemplu, ecologismul vazut ca preocupare pentru reducerea efectelor daunatoare asupra mediului este si trebuie sa fie un punct pe agenda doctrinara deoarece se adreseaza omului si nu naturii in sine. La fel si pentru liberalism sau social-democratie.
Într-o optica teologica, discursul asupra incalzirii globale ridica problematica formei pe care devenirea istorica o are. Este istoria o dreapta cu un singur punct de origine (in Dumnezeu), dar care creste liniar dupa legea infinitului ratiunii ajungand atat de departe incat originea devine neesentiala sau, dimpotriva, are un traseu ciclic care pleaca de la origine pentru a reveni dupa un numar de ani tot acolo? În logica incalzirii globale, atat timp cat se va accepta tot mai larg ca este un fenomen autentic cu impact negativ asupra omului, ar insemna ca progresul si ratiunea au limite si ar trebui sa revenim la acele lucruri pe care cu mintea si inima nu le poti cuprinde. Altfel spus, ar insemna revenirea la punctul de origine, la acea onestitate antemoderna, reconfirmand teoria asupra ciclicitatii istoriei. Gustave Thibon, un remarcabil ganditor crestin spunea ca cerem lucrurilor materiale ceea ce „literalmente nu pot oferi. Vrem sa ajungem pe Marte, insa traim in poluare”. Pentru un ganditor crestin, progresul nu este progres, ci desavarsire intrucat vizeaza implinirea omului in armonie cu exteriorul (natura si semeni) si nu doar cu sine insusi. Acesta este sensul implicit cu care rapoartele cu privire la mediul inconjurator vorbesc despre om. A vorbi implicit nu este mai grav decat a vorbi explicit despre natura si nu despre om. Cele doua forme nu exclud preocuparea fata de beneficiarul si autorul modificarilor climaterice.
La capatul unei argumentatii care s-a dorit o perspectiva polemica in tesatura ideatica a celor doua materiale, trebuie recunoscut ca discursul asupra incalzirii globale este un punct de reflectie comun pe care societatea globala il infrunta cu toate avantajele si dezavantajele de rigoare. Cateva intrebari raman in continuare de actualitate: va crea dosarul incalzirii legi si institutii? Care poate fi impactul ca intr-o societate globala in care interactiunea omului cu omul nu (mai) tine cont de distanta, legile si institutiile sa nu fie definite pe un anume spatiu cultural sau psihologic?
