Elocventa este arta, talentul de a vorbi frumos, de a emotiona, de a convinge. Eu as spune ca exista si o elocventa a tacerii, adica intr-o conversa-tie, intr-o discutie si, mai ales, cand vorbesti in public sa ai si un talent, o arta a tacerii la timpul potrivit, dupa cum spune Solon (unul dintre cei sapte intelepti ai lumii antice, om de stat atenian, 640-558 i.H): Pune capat discutiilor prin tacere, iar tacerii prin sesizarea clipei prielnice.
Iata cateva cugetari ale inteleptilor francezi pe aceasta tema: Adevarata elocinta consta in a spune tot ceea ce trebuie si a nu spune decat numai ceea ce trebuie si a nu spune decat numai ceea ce trebuie. (La Rochefoucauld, 1613-1680). Un orator si om politic francez, Royer Callard (1763-1845), intr-o cugetare a sa are o comparatie foarte nimerita si care m-a facut sa zambesc: Un orator care vorbeste prea mult este o pendula care bate la fiecare minut. In Caracterele, moralistul La Bruyere (1645-1696) are cateva maxime privind tacerea si vorbirea in desert: E trist cand nu avem destula minte sa vorbim bine, nici destula judecata ca sa tacem. si: Exista oameni care vorbesc cu o clipa inainte de a fi gandit. si atunci, fireste, scoatem pe buze sunete onomatopeice ca ale necuvantatoarelor. Poate expresia mea elocventa tacerii pare paradoxala, eu, insa, cred ca e potrivita: intr-adevar, cand vorbim sa stim si sa tacem, fireste, la timpul potrivit, altfel o vom sfarsi ca in aceasta cugetare a scriitorului Al.Dumas (tatal): Oricat de bine ai vorbi, cand vorbesti prea mult sfarsesti prin a spune o prostie.
Da, e o arta, e un talent sa stii sa vorbesti, dar si sa stii sa taci; uneori, prin tacere, la timpul potrivit, exprimi chiar mai mult decat prin vorbire.
