O vietate a vremurilor romanesti de astazi este impostorul: faptura cu pricina nu este mostenita neaparat din comunism, ea fiind o constanta a istoriei si politicii romanesti (chiar si a culturii romane). Impostorul ca imparat gol, fara haine, este, insa, mai vizibil in postcomunism, mai usor de detectat si de aratat cu degetul. Si aceasta tocmai fiindca placerea (sau dependenta) impostorului, a oricarui impostor, este sa pozeze, sa para, sa pastreze aparentele, sa amageasca, sa induca in eroare.
Trebuie precizat ca impostorul nu este neaparat limitat intelectual, nu este un handicapat mental: are atata inteligenta cat sa cunoasca retelele si filiatiile prin care poate parea ceea ce nu este. Apoi are cu siguranta fler, caci stie unde si cand sa amageasca si sa para drept ceea ce nu este. Nu se da de gol, ci, de obicei, este dat de gol. Caci, asa cum exista impostori, exista si datatori in vileag ai imposturii, din fericire pentru noi si pentru pastrarea unui relativ echilibru in cadrul naturii umane.
Caracterul impostorului este, desigur, infam, dar nu mai infam decat al lichelei sau lingaului. Ceea ce il deosebeste de ceilalti doi este dorinta sa acuta de a pastra aparentele. Impostorul stie ca este gol pe dinauntru si ca ceea ce ofera publicului este o minciuna si e un simulacru. De aceea, isi exerseaza inteligenta pentru a emite strategii si tehnici de seductie asupra publicului. Intrucat impostorul depinde exclusiv de un public: doar fiindca acesta exista, impostorul dezvolta tactici de seductie si are chiar un program prin care induce in eroare cu un anumit ceremonial. Hotarat lucru, impostorul este un gangster caracterial si moral, mai versat si mai rafinat (asezonat si fasonat) decat licheaua sau lingaul. Atunci cand este dat in vileag, el starneste dezgust, dar un dezgust mai mic totusi decat cel starnit de lichea si lingau. Poate fiindca impostorul lezeaza oarecum actoriceste realitatea, in timp ce ceilalti doi o lezeaza intr-un mod grobian si gregar. In nici un caz nu as vrea sa se creada ca iau apararea impostorului, departe de mine asa ceva. Impostorul are insa o alura mai putin agresiva decat licheaua si lingaul, poate fiindca, straduindu-se cu atata ravna sa para drept ceea ce nu este, destul de usor ar putea fi taxat, medical vorbind, de schizoidie. Licheaua si lingaul nu sunt suspecti de vreo forma de maladie psihica – caracterul lor dezgustator este delimitabil in cadrul unei normalitati umane blamabile si deceptionante, dar totusi “normalitate”; in timp ce in cazul impostorului intervine o dedublare nesanatoasa, usor de diagnosticat in spatiul psihic. Totusi, exista o situatie in care impostorul se aseamana cu licheaua: atunci cand impostorul se lichelizeaza (fireste, acest verb nu exista in limba romana, l-am creat pe loc, pentru a descrie procesul de trecere dintr-o categorie in alta, chiar daca ambele categorii sunt ignobile).
Ceea ce irita cel mai mult in cazul impostorului sunt gonflarea sa narcisiaca si grandomania; el incearca sa perverteasca vidul de dinauntru si lipsa de profesionalism cu aere de eruditie si magnanimitate culturala (sau de alta natura, depinde de specialitatea impostorului), care sunt jucate si trucate uneori cu destula indemanare. Vai, insa, de clipa decamuflarii si a darii in vileag! Turtit si strivit in procesul demistificarii la care este supus, atunci cand este descoperit, impostorul devine un deseu. Iar deseurile nu sunt, dupa cum bine se stie, intotdeauna reciclabile!
