Doar un număr extrem de mic de persoanemai vorbeşte graiul istro-român.
Sub cerul albastru al Croaţiei se consumă ultimul act din tragedia unei întregi ramuri a poporului român. Comunitatea istro-română este pe cale de dispariţie şi nici autorităţile române, nici cele croate nu au găsit vreo soluţie pentru a salva această ramură a latinităţii.
Chiar dacă, în ultimul deceniu, autorităţile croate au luat măsuri pentru a proteja această comunitate care trăieşte în Peninsula Istria, iar istro-românii sunt recunoscuţi drept minoritate naţională în Croaţia, aceste măsuri nu pot compensa deceniile de asimilare forţată din perioada interbelică, în care cea mai mare parte a Peninsulei Istria aparţinea Italiei, ori în perioada iugoslavă, când interesele istro-românilor au fost sacrificate.
Potrivit unui recensământ croat din anul 2001, în Istria mai existau doar 48 de persoane care vorbeau dialectul istro-român al limbii române. Însă statistici neoficiale arată că numărul probabil al membrilor acestei ramuri izolate a poporului român ar fi de circa 2.000 de persoane. Istro-românii se denumesc pe ei înşişi romeni, româri sau romeri.
Ei sunt singura ramură a poporulului român care este sută la sută catolică. Daco-românii, aromânii şi megleno-românii sunt majoritar ortodocşi.
Prima atestare oficială
Prima atestare oficială a istro-românilor datează din anul 940, când Constantin al VII-lea, împărat al Imperiului Roman de Răsărit, în cartea sa, ”De administrando imperii”, aminteşte că în Peninsula Istria există oameni care îşi spun ei înşişi romani, deşi nu provin din Roma.
Prezenţa istro-românilor este consemnată şi de cronicile sârbeşti din Evul Mediu, dar şi de numeroşi autori italieni, care menţionează că limba istro-românilor este aceeaşi cu cea vorbită în Valahia. De aceea, slavii croaţi şi sloveni au folosit numele de vlahi, pentru a-i desemna pe istro-români, întocmai cum grecii, sârbii ori bulgarii au folosit etnonimul vlahi pentru a-i desemna atât pe daco-români, cât şi pe aromâni.
În secolul al XII-lea, cronicile menţionează numele unuia dintre conducătorii istro-românilor: Radul. Istoricii italieni consideră că istro-românii sunt urmaşii veteranilor din legiunile romane, colonizaţi în Peninsula Istria după cucerirea acesteia de către romani. Există unii istorici români care consideră că istro-românii ar fi migrat, acum şase secole, din zona Munţilor Apuseni, după ce Peninsula Istria ar fi fost depopulată de o epidemie de ciumă.
Există şi istorici sârbi, precum Pavle Ivici, care consideră că istro-românii reprezintă o populaţie autohtonă, înrudită cu aromânii, iar din vechea populaţie romanică, despărţită de năvălirea slavilor în Peninsula Balcanică, ar fi evoluat în Istria trei ramuri diferite: istro-românii, istrienii şi veglioţii.
Ultimii, romani sau, poate, vechi români care locuiau în insula Veglia, azi Krk, au dispărut de pe scena istoriei. Cronicile familiei Frangipani au păstrat o serie de informaţii valoroase despre veglioţi, inclusiv nume de sate precum Poliţa (Polijca) sau transcrierea rugăciunii Tatăl Nostru, în dialectul lor: Ţaţe Nostru, la fel ca şi în istro-română. În Evul Mediu, când Istria aparţinea Republicii Veneţiene, istro-românii au putut să îşi păstreze vechiul lor grai. De asemenea, în perioada austro-ungară, istro-românii reprezentau majoritatea populaţiei în judeţul Arsa.
Prima şcoală istro-română, în perioada italiană
După primul război mondial, Istria a revenit Italiei.
În perioada fascistă, italienii au schimbat numele principalei aşezări locuite de istro-români, Susnjevica, în Valdarsa. Oraşul număra circa 3.000 de locuitori. Un profesor, Andrea Glavina, educat în România, a fost numit lider al comunităţii de istro-români. Andrea Glavina a publicat prima carte în graiul istro-român: Calendar lu Rumen din Istria.
În prezent, localitatea Valdarsa – Susnjevica mai numără 200 de locuitori. Şi asta pentru că cei mai mulţi istro-români şi-au părăsit căminele la finalul celui de-al doilea război mondial, când Peninsula Istria a fost ocupată de Iugoslavia, iar regimul comunist al lui Iosip Broz Tito a început să se impună prin metode brutale.
Istro-românii, la fel ca şi cei mai mulţi italieni din Istria, au fost forţaţi să emigreze. Marea migraţie istriană a afectat 300.000 de persoane, cei mai mulţi italieni, dar şi istro-români, croaţi şi sloveni. Cei mai mulţi dintre istro-români plecaţi din casele lor în 1946 au emigrat în Italia, alţii au trecut Oceanul Atlantic şi s-au stabilit în Statele Unite ale Americii şi în Canada.
În perioada iugoslavă, singura şcoală istro-română, creată de Andrea Glavina în Valdarsa, a fost înlocuită cu o şcoală italiană. După căderea comunismului şi destrămarea Iugoslaviei, cei mai mulţi dintre istro-români au rămas în Croaţia.
Recensămintele oficiale nu au atestat nici măcar un vorbitor de istro-română în partea Peninsulei Istria care a revenit Sloveniei. Nici în Italia nu au fost înregistraţi oficial istro-români. Totuşi, în anul 1994, după ce Croaţia independentă a fost recunoscută ca stat aparte, la Trieste a fost formată Asociaţia Andrea Glavina, care se luptă pentru a asigura supravieţuirea limbii istro-române şi a comunităţii istro-românilor.
