Nici un profet nu e bine primit in tara lui. Cu atat mai mult cu cat aceasta este Romania. Intalnim la romani, intr-o doza mult mai concentrata decat la alte popoare, o oarecare indiferenta, chiar repulsie in oficierea unui cult al valorii autentice. si poate nu ne deranjeaza atat de neplacut fantastica incapacitate a noastra de a intui adevaratele valori, promovand drept genii o multitudine de impostori demagogico-ipocriti, cat modul in care o facem. Nimic din simplitatea si eleganta germana, care isi cultiva oamenii mari prin infiintare de case memoriale, ridicare de busturi, placi de onoare, sectiuni muzeale amenajate tematic sau proiecte instructiv-educative pentru tineri. Nimic chiar din exhibitionismul american de a-si inventa si mentine o traditie a valorii prin abundenta inscriptiilor comemorative, tablouri sau fotografii.
Cum intelegem noi a ne consacra valorile autentice? Poate prin introducerea lor (negresit postuma, conform principiului "de morti numai de bine") in Academie si, ca o anexa a acestei "inaltari" calitative, o incursiune onorifica in manualele scolare. Se mai ridica si cate o statuie intr-un parc sau vreo piata obscur-marginala a orasului (locurile centrale fiind de-o vesnicie ocupate de clasici) sau se infiinteaza vreo casa memoriala. Aceasta doar daca geniul decedat a avut "narcisismul" sa-si doneze propria locuinta in vederea realizarii acestui scop, bugetul nostru pentru cultura fiind prea subtire pentru astfel de initiative.
si ca sa nu ne acuze nimeni ca ne ignoram valorile, nu uitam sa comemoram cifrele rotunde ale nasterii sau mortii eroilor nostri prin "savante adunari", in care, "sub umbra numelui" autorului evocat, fiecare isi intrece propria genialitate in forma discursurilor plictisitor-elogiatoare. si mai spunem ca Eminescu s-a demodat?! Daca introducem in ecuatie si elementul discreditarii jurnalistice prin minimalizarea geniului la "biografia subtire", imaginea obtinuta este o fidela reflectare in oglinda a cultului nostru pentru valori. Desigur, exista si exceptii ale scenariului schitat anterior. Dar se stie prea bine cum e cu exceptiile: intaresc regula.
si tocmai la aceasta regula facem apel, aducand in centrul atentiei modul in care ea a functionat in cazul Adrian Marino. Comemorarea binecunoscutului critic ne-a furnizat anul trecut suficient material de observatie. Fara nici o urma de malitie, atentia postuma acordata criticului si ideologului Adrian Marino nu a facut decat sa starneasca sentimentul reabilitarii, dupa potopul de mizerii napustite asupra reputatiei sale in 2004, cu ocazia penibilului episod din "cearta intelectualilor".
Randuri incarcate de sensibilitate, din care se desprinde respectul pentru creatie, admiratia in fata caracterului uman exceptional sau cultul adevaratei prietenii, au fost publicate, drept omagiu suprem, de prietenii de-o viata ai criticului (Matei Calinescu) sau de "confratii sai de idei" (Sorin Antohi, Ion Bogdan Lefter, Alina Mungiu-Pippidi, Mircea Martin, Ruxandra Cesereanu, Vladimir Tismaneanu etc.). Calitatea principala a acestor articole omagiale consta in faptul ca au reusit sa surprinda adevaratul spirit al celui evocat in tonurile elegiace ale despartirii ultime. Se justifica aceasta empatie printr-o buna cunoastere a vietii interioare a criticului de idei Adrian Marino? Cu siguranta. Daca aruncam o privire asupra acestui grupaj omagial, observam ca in centrul atentiei se afla figura ideologului Adrian Marino, secundata de un plan uman, critica de idei estompandu-se printre randuri. Involuntar sau nu, "prietenii sai de idei" au reusit sa-i respecte, chiar si postum, preocuparile intelectuale, stilul de viata, idealul de creatie.
Orice persoana avizata in "alternativa Marino", cunoaste repulsia omului Adrian Marino fata de consacrarile oferite de institutiile culturale pe care le-a dispretuit si atacat intreaga sa existenta, marginalitatea si revolta condensate in statutul sau de-o viata (free lance writer al literaturii romane), condamnarea vehementa a conservatorismului pastrat de morga academica a culturii oficializate.
A-l incadra pe Adrian Marino in modalitatea romaneasca de cultivare a valorilor ar insemna a-i eluda propria filosofie de viata, a-i arunca in neant anii de "rezistenta culturala", a-i suprima titulatura de "etern marginal" al literaturii comuniste. Acesta a fost sentimentul care m-a cuprins la citirea celuilalt tip de cronici omagiale cu discursuri patetice, incovoiate sub povara limbajului de lemn utilizat. Ce rost au acum laudele excesive de tipul cliseelor: "criticul prin excelenta", "marele erudit al literaturii noastre", "spirit enciclopedic", "creatorul unei opere monumentale" etc., cand, o viata intreaga, aceste calitati nu au fost decat insulte aruncate in obraz cu dezinvoltura invidiei rautacioase? De cate ori eruditia sa a fost cotata negativ, fiind socotita balastul ce ingreuneaza comprehensiunea textului critic, enciclopedismul criticului persiflat ca ceva demodat, originalitatea sa aruncata la "remorca criticii calinesciene", elanul sau creator transformat in macedonskianism ieftin?
A avut loc comemorarea mortii distinsului carturar Adrian Marino…
Asa cum in timpul vietii s-a strecurat printre formele de "consacrare" social-institutionala, lasand prestigiul operei sa-si dovedeasca valoarea, castigandu-si respectul si admiratia prin exemplul unei vieti oneste consacrate creatiei autentice, Adrian Marino trebuie si acum ferit de orice "consacrare oficiala postuma", daca vrem sa-i pastram vie amintirea.
Poate cel mai potrivit mod de a-i cinsti memoria consta in incercarea de a-l intelege in profunzime, urmarindu-i cu atentie activitatea de-o viata si lasand-o sa vorbeasca de la sine. Vocea ce-ti tulbura lectura cartilor sale iti sopteste optiunile autorului, modul in care acesta doreste sa fie abordat: a-l transforma intr-un model pe care sa-l urmezi, nu intr-o statuie pe care s-o venerezi; a-i materializa in fapte concrete teoriile si aspiratiile democratice, construind acel cadru liber de manifestare culturala pentru care a militat o viata intreaga; a aborda domeniul cercetarii literare cu aceeasi seriozitate, competenta si luciditate; a promova valoarea autentica cosmopolita; a-ti sacrifica viata in numele unui ideal inalt al creatiei.
Mult mai evocatoare decat orice discurs academic-omagial, infinit mai generatoare de semnificatii decat orice "hermeneutica" a hermeneuticilor elaborate in complexul sau sistem de critica literara, cunoasterea operei sale se transforma in singurul mod de a-i pastra vie memoria. Suntem generatia care a "intrat" in Europa si trebuie sa invatam ce inseamna "a fi roman si european". Nici o initiere a noastra nu poate fi definitivata fara o incursiune in cartile de ideologie pro-europeana ale lui Adrian Marino, titluri devenite deja de referinta. Iata de ce singurul mod in care inteleg eu sa respect ceea ce a fost (si continua sa ramana) Adrian Marino pentru mine, consta intr-o incercare de concretizare a ideilor sale, si de ce nu, o desavarsire a lor prin punerea in practica. A-mi asuma rolul neopasoptist si a incepe sa-mi construiesc o tara, nu a visa in ignoranta la dezmierdarile unui Occident fantasmagoric, ca aproape toti cei din generatia mea.
Cine a inteles, a inteles, cine nu isi da seama despre ce vorbesc, il invit cu caldura sa treaca pragul salii Adrian Marino (B. C. U. Cluj-Napoca). Nu cu plictiseala si blazarea cu care vizitezi un muzeu, ci cu entuziasmul cu care treci pe la un prieten "mai mare" si intarzii prea mult la cafeaua sfaturilor sale intelepte.
