15.3 C
București
joi, 28 martie 2024
AcasăSportAtletismCulisele încoronării ultimului țar al Rusiei

Culisele încoronării ultimului țar al Rusiei

Printre cele mai fastuoase ceremonii oficiate în ultimii 150 de ani pe suprafața Pământului se numără încoronarea ultimului țar al Rusiei, Nicolae al II-lea. Acesta a fost o figură cu adevărat tragică. A devenit -autocrat al celui mai mare imperiu de pe planetă când era foarte tânăr și nepregătit să -guverneze.

Nicolae al II-lea a devenit țar în anul 1894, la moartea tatălui său, țarul Alexandru al III-lea. Doi ani mai târziu, el a fost încoronat la Moscova, într-o ceremonie inspirată din fastul curții imperiale bizantine și din cel al marilor hani mongoli. În perioda 1904-1905, a condus Rusia într-un război nefericit cu Japonia, apoi, din anul 1914, a contribuit la declanșarea Primului Război Mondial. Nicolae al II-lea a fost nevoit să abdice în 15 martie 1917. El a încercat să ofere tronul fratelui său, Marele Duce Mihail, dar și acesta a abdicat o zi mai târziu. Membrii familiei imperiale, adică Nicolae al II-lea, împărăteasa Alix/Alexandra, cele patru fiice ale lor și țariviciul Alexei, au fost luați prizonieri.

Au fost trimiși de către Guvernul Provizoriu, condus de Kerenski, în Tobolsk, Siberia, apoi, după revoluția bolșevică, în Ekaterinburg. Aici, au fost asasinați în 17 iulie, din ordinul lui Lenin. Pentru că bolșevicii se temeau că soldații ruși vor refuza să tragă asupra țarului, familia imperială a fost executată de soldați unguri, printre care s-a aflat și controversatul Imre Nagy, cel care avea să conducă, în 1956, revoluția maghiară îndreptată împotriva sovieticilor. Rămășițele familiei imperiale au fost reînhumate la Moscova cu fast în 1998, iar din 2000 cei șapte membri ai familiei ultimului țar au fost canonizați de Biserica Ortodoxă Rusă, condusă pe atunci de un general KGB, succesorul moral al asasinilor țarului Nicolae al II-lea.

Momentul de glorie supremă

Domnia ultimului țar al Rusiei a inspirat numeroase cărți și filme. Însă momentul de glorie supremă rămâne încoronarea lui Nicolae al II-lea. Sute de mii de oameni din tot imperiul s-au adunat la Moscova în 1896, pentru a asista la urcarea sa pe tron. Debandada rusească a fost atât de mare, încât mii de persoane au fost călcate în picioare și au murit. Însă aceste morți nu au întunecat strălucirea ceremoniei de încoronare. Regina Maria a României s-a numărat printre martorii oculari ai evenimentului și a descris în pagini emoționante încoronarea rudei sale, Nicolae al II-lea. Paginile au fost publicate de regină în ”Povestea vieții mele”, carte reeditată după căderea comunismului de Editura Eminescu, în 1991. Regina Maria începe cu descrierea procesiunii în fruntea căreia țarul Nicolae al II-lea a intrat în Moscova.

“Iată, mai întâi țarul călare pe un mare armăsar, cu mult înaintea celorlalți. Nu poartă veșminte strălucite, ci simpla uniformă verde-închis cu care lumea e obișnuită să-l vadă și are, bine înfundată pe cap, căciula rotundă de astrakhan, ce deosebește armata rusească. Pieptul e vârstat de panglica albastră-deschisă a Ordinului Sf. Andrei; pe postavul întunecat câteva stele de diamante săgetează raze în lumina soarelui. Nu e nimic somptuos în îmbrăcămintea lui și nici în ținută nimic deosebit de impunător, dar își mânuiește calul cu ușurința unui desăvârșit călăreț. E mic la stat și, cum am mai spus, are ochii plini de bunătate și pe buze un zâmbet blajin, aproape îngândurat. În ținuta lui se vede demnitatea liniștită a omului adânc conștient de ceea ce reprezintă în acest ceas solemn și adânc conștient totodată și de grelele îndatoriri ce le ia pe umerii săi. Toate privirile noastre îl urmează: e tânăr, e iubit și viața I se deschide în față ca o carte nescrisă încă…

La o mică depărtare îl urmează două trăsuri aurite, strălucitoare vehicule așa cum și le închipuie copiii în basmele cu zâne, cu cai albi, cu hamuri strălucitoare, paji, suită călare. În prima trăsură stă mama sa, într-a doua soția lui.

Deasupra trăsurii închise a împărătesei strălucește o -coroană, semn că ea a stat odată ca femeie încoronată în fața poporului ei și că puterea pământească e demult a sa. Pe cap poartă o diademă de o bogăție aproape fantastică, grumazul îi e încolăcit cu un râu de giuvaiere sclipitoare, rochia și mantaua îi sunt din aur lucios. E încă iubită de popor, e încă frumoasă, salută în dreapta și în stânga cu grația caracteris-tică familiei ei.

A doua trăsură n-are coroană și femeia ce stă înăuntru, cu toate că e îmbrăcată strălucit, nu poartă diadema pe cap, căci numai după taina ungerii va intra în drepturile ei; astăzi împărăteasa-mamă are încă precădere asupra ei, precum și toate drepturile coroanei”, scrie Regina Maria a României.   

Cea mai frumoasă împărăteasă

„Mult mai frumoasă decât a fost vreodată soacra ei, Alexandra se ține dreaptă cu măreție, însă nu zâmbește și privirea ei e de o gravitate aproape dureroasă. Buzele îi sunt strânse în chip uimitor la o ființă atât de tânără; în ochii mari și neclintiți nu strălucește fericirea, în ținuta ei nu e nimic din duioșia și încrederea ce s-ar putea aștepta de la o mireasă tânără. S-ar părea că se încordează pentru a se apăra de soartă, ca și când ar fi ghicit tainic că viața avea să-i fie dușmancă și că trebuia să pășească întru întâmpinarea ei cu sabia în mână. Își dă seama pe deplin de solemnitatea clipei și de însemnătatea rolului ei, dar parcă în ea s-a deșteptat mai mult teama decât bucuria.

Trăsurile aurite înaintează, capetele se descoperă în fața frunții neîncoronate; ea se înclină răspunzând la omagiul primit. E tânără, frumoasă, falnică, dar nici un zâmbet nu-i îndulcește buzele, nu se uită în ochii nimănui, ci drept înainte, parcă și-ar ținti privirea asupra unei vedenii interioare – și totuși se deschide și pentru ea viața ca o carte nescrisă încă…”, mai descrie Regina României ceremonia de încoronare a ultimului țar.

În tot timpul numeroaselor ceremonii, tânăra împărăteasă niciodată nu s-a depărtat de la această ținută gravă și închisă în sine, care desigur era în mare parte sfiiciune, povestește monarha. “Nimic nu se părea că-i face plăcere. Zâmbea rar și chiar când zâmbea o făcea fără dărnicie, ca din concesie. Acest fel de a fi, de bună seamă, îți opera orice imbold spre ea. Cu toată frumusețea ei, nu radia dintr-însa nici o căldură; în prezența-i se stingea orice avânt. Serioasă și așezată, cu un înalt simț al datoriei și plină de dorința a tot ce e bun și drept, nu era totuși dintre cei ce «câștigă partida»; era prea neîncrezătoare, prea se ferea de toate; nu era o ființă care încălzește. Viața, ca orice lucru, are nevoie să fie iubită; cei ce nu pot iubi viața sunt învinși chiar de la început.

Cât de limpede o văd pe -Alexandra, în picioare, în toată strălucirea ei, lângă împărat, în catedrala aurită unde aveau să fie încoronați! Până și atmosfera părea aurie, o lumină de aur -învăluia strălucitoarea adunare ce venise să-și aducă omagiul acestor doi suverani, cei mai tineri dintre toți suveranii -Europei. De aur erau și hainele -împărătesei. Toți ochii erau ațintiți asupra ei; o femeie frumoasă e întotdeauna înconjurată de luare-aminte și cu atât mai mult când se ridică încoronată în fața tuturor ochilor, o arătare ca nici una alta, înălțată deasupra surorilor ei, sfințită prin ungere, învăluită de o strălucire la care puțini au ajuns. Și Alexandra era frumoasă, înaltă și falnică; împăratul, în picioare alături de ea, părea micșorat. Veșmintele grele purtate de el păreau a-l strivi și prodigioasa coroană a strămoșilor lui părea a fi prea grea pentru capul lui; fără să vrei îi aminteai de statura uriașă a premergătorilor săi; fața îi era palidă, iar în ochi îi strălucea o rază mistică. Dar tânăra lui soție sta dreaptă, neclintită și coroana nu părea că o strivește, iar faldurile de aur ale mantiei sale curgând în valuri de pe umeri o făceau să pară și mai înaltă decât era. Avea obrajii aprinși și buzele strânse; chiar în această oră supremă nici o bucurie nu părea că o pătrunde, nici măcar un sentiment de mândrie; cu privirea depărtată, tainică, nu răspândea în jurul ei nici o căldură. Parcă te simțeai ușurat când îți desprindeai privirea de la ea pentru a o aținti asupra împăratului, ai cărui ochi mângâietori și înfățișare blândă făceau pe oricine să se simtă prieten cu el”.

Un ritual bizantin

„Slujba se desfășura măreață într-un cadru de o bogăție copleșitoare, văzduhul tremura de cântări atât de solemne și de minunate încât erau aproape nepământești. Se înălțau și se învoltau umplând catedrala cu așa puternice valuri de armonie, încât ți se părea că ți se despică inima; iar când însuflețirea părea că vrea să te doboare, începea să scadă treptat amploarea sunetelor ce se topeau cu încetul, ajungând aproape o șoaptă. Pe suflet ți se lăsa o mare pace în care se îmbinau bucuria și durerea și te simțeai ca descătușat. Tainice gesturi ritual își urmau șirul într-o înmiresmată ceață de tămâie; părea mai mult un vis decât ceva trăit aievea. Preoți în veșminte uimitoare, cu mișcări încete, pășeau dintr-o parte într-alta, cu mâinile ridicate în gesturi de rugă și de binecuvântare. Veșmintele lor se potriveau cu ale sfinților, care, cu fețele înconjurate de grele nimburi de aur, priveau de pe ziduri la puternicii lumii.

Oriunde-ți odihneai ochii, peste tot aur, și numai aur, ici și colo sclipirea nestematelor, roșii, albastre sau verzi. Toate fețele păreau nedeslușite în această atmosferă de solemnă așteptare; se răspândise asupra lor ceva din lumina nematerială a sfinților din fresce. Numai chipul împăratului și împărătesei se deslușeau dintre toate cu înțelesul lor simbolic, două arătări sclipitoare învăluite timp de un ceas într-o glorie trecătoare. Iar miile de făclii răsfrânte de strălucitorul iconostas erau ca niște stele pe cerul lui Dumnzeu.

Când se sfârși slujba religioasă, perechea abia încoronată urcă în solemn alai largile trepte ale unei scări exterioare ce ducea la o -terasă de pe care priveai în curtea catedralei. Sus, tot mai sus, peste bogatul covor ce -curgea spre ei ca un râu -stacojiu; sus, tot mai sus, urmați de un șir orbitor de musafiri imperiali; sus, tot mai sus, parcă ar fi pășit spre cer, iar când ajunse sus, perechea imperială se întoarse cu fața spre popor, căruia i se îngăduise să intre în curtea catedralei ca să poată vedea pe cei de curând sfințiți prin ungere. Drepți, în picioare, unul lângă altul, stăteau cu capul încununat de diamante, în apogeul slavei lor, aproape zeități, iar poporul, cu mișcarea unui val ce se năpustește, căzu în genunchi în fața lor, chemând binecuvântarea Domnului-asupra capetelor lor încoronate. Măreață priveliște, clipe de încordată însuflețire aproape supraomenească; și acestea s-au întâmplat la Moscova într-o zi de primavera, cu văzduhul plin de mireasma liliacului, de glasul clopotelor și de ciripitul păsărilor. Iar soarele, ale cărui raze se revărsau peste tot cuprinsul, era de aur ca veșmintele aurite ale încoronării!”, încheie Regina -Maria a României descrierea -ultimei încoronări care a avut loc în Rusia exact acum 120 de ani.

Pentru că bolșevicii se temeau că soldații ruși vor refuza să tragă asupra țarului, familia imperială a fost executată de soldați unguri, printre care s-a aflat și controversatul Imre Nagy, cel care avea să conducă, în 1956, revoluția maghiară îndreptată împotriva sovieticilor.

120 de ani au trecut de la încoronarea ultimului țar al Rusiei.

Cele mai citite

Oamenii de știință din Israel au făcut o descoperire remarcabilă legată de o supernovă

În urmă cu aproximativ 20 de milioane de ani, într-o galaxie nu foarte îndepărtată, o stea de mari dimensiuni a explodat şi a trimis...

GALERIE FOTO. Iubita lui Kevin Trapp a făcut duș în aer liber

Modelul brazilian Izabel Goulart, una dintre cele mai cunoscute iubite de fotbalist din lume, și-a înebunit milioanele de urmăritori de pe Instagram după ce...

Despăgubiri record după prăbușirea podului Francis Scott Key din Baltimore

Despăgubirile pe care le vor plăti companiile de asigurări în urma prăbușirii podului Francis Scott Key din Baltimore ar putea să fie cele mai...
Ultima oră
Pe aceeași temă