În 1946, Constantin Noica şi-a pecetluit destinul autodenunţându-se, el însuşi fiind cel „care îl provoca” – acesta fiind „înscris de la bun început” în chiar hotărârea sa (Gabriel Liiceanu făcând referire la frică în Despre limită, Editura Humanitas, 2004) -, stârnind confuzia autorităţilor bolşevice prin decizia sa. E foarte posibil să nu fi suportat calvarul suferinţelor celor din jur şi nici presiunea imensă care domina spaţiul românesc, la fel cum e posibil să fi fost conştient că simpatia pentru legionarism ar fi adus prejudicii imense familiei, iar proprietăţile moştenite l-ar fi inclus în categoria „chiaburilor”. Oricum, mai devreme sau mai târziu, ar fi fost arestat şi atunci lucrurile ar fi luat un curs, poate, iremediabil.
După confiscarea averii, ceea ce nu a avut prea mare însemnătate pentru Noica – scăpându-l de neplăcerea de a avea sau de a poseda -, în mai 1949 a fost expulzat din Bucureşti şi constrâns să trăiască timp de zece ani cu domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, cu interdicţia strictă de a nu părăsi locul.
Presiunile mediului extern aproape nici nu le resimţea, pentru că îi erau suficiente ideile. La Câmpulung, Noica a recurs la o altă modalitate de întâlnire cu filosofia şi cultura – alături de Nicu Steinhardt, Alexandru Paleologu, Arşavir Acterian şi alţii – , obligat la conspirativitate, prefigurând astfel un alt mod de a dărui şi altora din cunoaşterea şi trăirea sa. Se asemăna din ce în ce mai mult cu ipostaza de a prelua în proiect nu numai libertatea, ci și bucuria împărtăşirii ei, „prin cultivarea limitelor” în beneficiul ei. (Gabriel Liiceanu, op. cit., p. 191 şi 215).
Un astfel de beneficiu pare să fi fost și relația cu Anca Ionescu. Corespondența între cei doi a fost interceptată de Securitate, scrisorile copiate prin dactilografiere și repuse în circuit, fiind ulterior folosite ca probe în proces. Astăzi le regăsim printre miile de file din dosarele de urmărire și anchetă deschise pe numele lui Noica.
Cei doi au fost arestați și condamnați în celebrul proces al intelectualilor „Noica-Pillat”, ca de altfel toţi participanţii la seminariile de la Câmpulung-Muscel. Procesul a început pe 24 februarie 1960, iar sentința a fost dată la 1 martie a aceluași an.
Constantin Noica a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, zece ani degradare civică şi confiscarea averii personale și plata a 1000 de lei cheltuieli de judecată pentru „crima de uneltire împotriva ordinii sociale”. La 8 august 1964 a fost eliberat.
Anca Ionescu (Berceanu) a fost condamnată la şase ani de închisoare corecţională, trei ani de interdicţie corecţională, confiscarea totală a averii personale şi plata a 1000 de lei cheltuieli de judecată pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A fost arestată la 1 ianuarie 1959 și eliberată pe 23 octombrie 1961 (vezi sentința și fișele de penitenciar în galeria foto).
Redăm mai jos două din scrisorile corespondenței dintre Constantin (Dinu) Noica și Anca Ionescu, din toamna anului 1958.
2 octombrie 1958
Mi-am decomandat o lecție, special ca să îți pot scrie în liniște acasă, ceea ce este destul de rar, nu risc să îmi sosească nimeni pentru că nu se știe că sunt acasă, telefonul, de asemeni, nu va suna și ultimul argument și probabil singurul cu greutate, convorbirea noastră de astăzi a fost atât de amară încât nu se putea să treacă ziua de astăzi fără să stau de vorbă cu tine.
Nu pricep nici acum de ce m-am enervat așa. Mai cu seamă că așteptam cu atâta nerăbdare convorbirea de astăzi, prima după un șir nesfârșit de zile de-a lungul cărora nu mai știam nimic. Nici ce e cu tine, nici ce e cu mine, nici ce e și va fi cu noi. Recunosc că întreaga vină îmi revine, de data asta trebuie să mă ierți și tu, dar ți-o cer drăguț, întinzându-ți fruntea pentru un sărut și nicidecum cu cea mai mică umbră de umilință. Ce vrei, nu mă pot obișnui cu felul tău puțin jenat de a-mi vorbi la telefon, cred că asta mă umilește puțin. O singură dată mi-ai vorbit cald, deschis și simplu, prima duminică după plecarea mea, când mi-ai spus: „Ancuța, te sărut, mi-e dor…” M-am simțit atât de bine! Bineînțeles că, totuși, tu ai dreptate pentru că tu știi ce e acolo, pe când eu n-am habar. Avem și firi complet deosebite, avem și cu totul altfel nevoie unul de celălalt, avem și cu totul alt sistem de a vedea lucrurile și de a acorda importanță lucrurilor, cu totul alt gen de gândi, de a recționa. De aceea cred că o asigurație a ființelor noastre ar putea fi reușită.
Există totuși un dezechilibru undeva și cred că l-am găsit. La un moment dat am crezut că nu mă iubești îndeajuns sau că nu mă iubești încă. Dar nu de aici pornește răul. Răul pornește de la mine. Te iubesc prea mult, prea din tot sufletul și prea total. Dacă te-aș iubi mai puțin… ce ușor mi-ar fi să trec peste toate lcururile pe care mi le spui și nu mi le spui, le faci sau nu le faci, le gândești sau nu le gândești. Atunci aș putea avea ritmul tău și grija de „stil” și de a împărți viața mea în două, ca tine, în etaj inferior și superior închizând pentru tine, cum faci tu pentru mine, ușa la tot ce se petrece în etajul inferior. Și atunci, încetul cu încetul, lucrurile s-ar așeza în rafturile lor de unde le-am scoate din când în când surâzători și mulțumiți și nu m-aș mai da de ceasul morții, cum m-am dat că zilele trec inexorabil, fără întoarcere, fără tine, că viața curge pentru noi ca nisipul printre degete și într-o bună zi se va sfârși și vom rămâne consternați privindu-ne mâinile goale fără conținut.
Domnule, trebuie în cinstea ta să încerc calea de mijloc. Eu, ființa extremelor. Simt că așa ar trebui, dar în același timp simt că n-am să reușesc niciodată, niciodată. Tot atât de absurd ca un palmier crescut la Polul Nord. Dar ceva trebuie să fac în acest sens pentru că altfel mă uzez, mă distrug. Trebuie să îmi pun frână sentimentelor și când spun trebuie, asta înseamnă că am început. Deocamdată rezultatul este absolut idiot. Adică o lipsă de entuziasm, în schimb, o apatie. Apatia uzează desigur mai puțin, dar mă plictisește de moarte. Spunea Mihai de tine ieri seară: „Dinu are mania să vrea să organizeze și să miște oamenii care se organziează și se mișcă, dar cu absolut alt rezultat decât cel pe care el l-ar fi dorit.” Așa să fie și cu mine?
Te iubesc din tot sufletul, îți scriam, da, te iubesc din tot sufletul și de aceea vreau să te rog un lucru: nu-mi mai vorbi de viața noastră împreună, de unirea noastră decât când ai să fii în măsură să o faci. Nu vreau să ne trăim și epuizăm viitorul nostru în comentarii. Mi se pare artificial și nesănătos ca tot ce e artificial.
„Am venit să-ți spun că nu se poate fără tine și am venit să te iau”, ai să-mi spui, dacă o să ne mai iubim atunci. Până atunci facem acest pact între noi: nu mai vorbim, nici scriem nimic de viitor decât în măsura în care va fi absolut necesar.
M-am bucurat teribil când am primit rândurile tale din 25. Eram atât de nevinovată încât nu-mi dădusem seama de ce anume te supărase. După cum ai văzut, am dat un strigăt de bucurie trimițând telegrame lui Sighi. Luni mi-am amintit: ai fost bine inspirat, eram acasă, dar nu aș fi putut vorbi. Nu ești nimic din ceea ce spui că ești, dragul meu. Mă cunoști foarte puțin dacă crezi că aș putea crede așa ceva despre tine și să te iubesc în același timp cât și cum te iubesc. Realitatea este că ești un foarte mare orgolios și că de obicei tu spui lucrurile și cu subînțelesuri, ceea ce te face să crezi că și ceilalți o fac. Și poate o fac, dar eu în niciun caz nu aș putea subînțelege lucruri atât de grave. Și, în general, nu prea subînțeleg nimic și cu tine sigur nu. Ca încheiere o să îți scriu ceva din Biblie, care m-a mișcat mult:
„Ruth răspunde:
Nu mă ruga de a te lăsa pentru a mă îndepărta de tine căci eu voi fi unde tu vei fi, poporul tău va fi poporul meu, dumnezeul tău va fi dumnezeul meu, eu voi muri unde tu vei muri. Nimic niciodată nu te va separa de mine decât moartea.”
Îmi doresc ca oricând voi citi aceste rânduri de-a lungul anilor ce vor urma să simt ceea ce am simțit ieri seară citindu-le, că ești singurul om pe lume căruia i-aș putea spune.
A(nca)
25 octombrie 1958
Bunătate, bunătate incomparabilă, bunătate de la un capăt la altul al ființei tale, așa am simțit acum un an. Nu voi uita niciodată clipa aceea. Nimic nu a venit să o dezmintă și tot ce a urmat mi-a dovedit că ea nu a ținut de o amăgire de moment, dar tocmai pentru că n-am avut decât confirmări ale neasemuitului din tine, prima întâlnire cu neasemuitul rămâne emoția cea mai mare a vieții mele.
Dintr-odată am avut cheia ființei tale și am înțeles că îmi rămăsese opac după cum am gustat ce îmi rămăsese indiferent. Astăzi, după un an, nu mai e nimic din ființa ta și din aria ființei tale care să nu mă atragă, aproape să mă fascineze. Este aceasta o platitudine a vieții? Nu știu, e viața. Te iubesc fără nicio umbră și fără măcar să mă întreb dacă dragostea mea este ori nu un loc comun dual al vieții. Dacă este, mă bucur de soarele ce încălzește toată lumea. Pe mine numai sub chipul tău m-a încălzit.
Dar viața se cere trăită și de aici începe problema. E o problemă a noastră, dar e și una a ta, a mea și, deocamdată cel puțin, e altceva.
Eu nu cred, gândindu-mă la problema ta (pe cât mai pot fi obiectiv) că te-aș putea face fericită cu una, cu două. Dacă simpla dragoste a cuiva fără manifestări te-ar face fericită, atunci ar trebui să fii de pe acum. Dar manifestările sunt, până la urmă, totul și ar trebui să aștept ceasul când eu aș putea manifesta cum trebuie, cu răspunderile depline ale vieții. Între timp, lunile trec. Ce faci tu, Ancuța? Între timp te iubesc tot mai mult și sfârșesc prin a te iubi atât de mult încât să-ți eclipsez viața, lunile și poate anii aceștia ai tinereții. Aceasta e problema ta așa cum se pune în mine, sufletul meu: nu eclipsez ceva din viața ta? Am eu dreptul să fiu atât de îndrăgostit de tine și să ți-o spun? Nu ar trebui să îți ascund puțin din ce simt că-mi ești ca să vezi în liniște ce simți tu și ce mai poți simți față de mine acum când mi-ai văzut gândurile.
De aceea mi-am spus: să vedem până la 1 ianuarie sau să vedem până în primele luni ale anului ce vine. Să vedem dacă nu se întâmplă la timp lucruri care să sfârșească o întâlnire între două destine. Vezi, deci, în ce crispare trăiesc?
Și câteodată mă gândesc că darul cel mai frumos pe care ți l-aș putea face, ar fi să nu trăiesc în crispare, să nu mă gândesc la tine sau cel puțin să nu mă gândesc așa la tine, cu un mic rest de obiectivitate, ci să iau ce mi se dă, să dau ce pot da, ci bucuria plină de care pentru prima dată o întâlnire în viață, chiar dacă ea nu poate lua decât chipul „din când în când”-ului. Ai fi mai mulțumită așa, sunt sigur, și de aceea de fiecare dată mi-am spus și eu, am să mă pot pierde vreodată în prezentul acesta fără întoarcere, care n-ar trebui otrăvit de nimic.
Am s-o fac, Ancuța, promit de acest 25 octombrie să nu mai făgăduiesc nimic, să nu mai vorbesc de niciun mâine. Ce frumoasă zi e azi aici. E și la tine? E și la tine?
Ce bucurie să-ți pot scrie când vreau. Se aude prost, dar nu importă, îți vorbesc. Luni nu cred că am să îți vorbesc, vreau să mă odihnesc pentru tine, m-am făcut bine pentru tine, după 7 noiembrie am să viu pentru tine, unde ești tu și e dansul tău, care-mi umple viața și îmi va însenina poate clipa morții. Te iubesc, te binecuvântez, te iubesc, te iubesc.
Dinu
*
Acest articol apare cu sprijinul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).
Documentarea şi cercetarea în arhiva CNSAS a fost realizată de: Cristina Anisescu, Felicia Bugnarius, Liviu Burlacu și Cipriana Moisa (Direcţia Cercetare, Expoziţii, Publicaţii, Serviciul Programe Educaţionale şi Centrul de Istorie Orală).
