In 18 decembrie 2006, Camerele reunite ale Parlamentului au asistat la un moment istoric: discursul de condamnare a comunismului, rostit de presedintele Traian Basescu, pornind de la Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania.
C.V. Tudor, liderul Partidului Romania Mare, anuntase represalii si interpelari parlamentare zgomotoase, ca bruiaj la discursul presedintelui, dar ceea ce s-a intamplat de fapt in Parlament a intrecut doza de agresivitate la care spectatorii din sala si telespectatorii din tara s-ar fi asteptat. A depasit circul previzibil de tip peremist. Caci C.V. Tudor s-a intrecut pe sine insusi in infractionalitatea sa grobiana si insolenta.
Ce trebuie precizat de la inceput? Ca presedintele Basescu, spre cinstea lui, a fost impetuos in rostirea discursului sau pana la capat. De obicei, actor argotic bascalios, de data aceasta actualul presedinte al tarii a inteles si si-a asumat demnitatea unui moment-cheie, de coloratura etica si de cotitura politico-morala pentru Romania. A stiut sa treaca peste provocarile abjecte ale lui C.V. Tudor. Pentru ca a inteles substanta simbolica a discursului sau: pe de o parte, acesta certifica despartirea, la nivelul autoritatilor statului, de trecutul comunist (intr-o pledoarie pentru moralitate si memorie in primul rand) si, in acelasi timp, fiind rostit in mod oficial, in fata Camerelor reunite ale Parlamentului, acest discurs a devenit in sine un act legislativ care a punctat cateva chestiuni esentiale: infiintarea la Bucuresti a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din Romania; adaptarea Raportului final in scop didactic, pentru realizarea unui manual despre dictatura comunista din Romania; modificarea legislatiei restrictive privind accesul la arhivele legate de perioada comunista; stabilirea unei zile comemorative legata de victimele represiunii si terorii comuniste.
Nu in zadar trei dintre invitatii speciali la aceasta reuniune au fost regele Mihai I, Lech Walesa si Jelio Jelev Ð cu totii, personalitati legate de anticomunism si de pledoaria programatica pentru respectarea drepturilor omului si pentru democratie. Toti trei siliti, insa, sa asiste la huliganismul ritualic (si cum altfel sa-l calific din punct de vedere medical decat furunculos) al lui C.V. Tudor si al trupei sale de agitatori fascistoido-comunisti, adaptati la atat de permisivul postcomunism romanesc. Intrucat ceea ce l-a interesat pe C.V. Tudor (cu sprijinul tacit dar totusi vizibil al PSD si al jalnicului Nicolae Vacaroiu, cel care a condus reuniunea parlamentara din 18 decembrie 2006) a fost o micromineriada concentrata ca brutalitate si ca timp de desfasurare, in care noii “mineri” au fost selectionati si antrenati din randul tanarului lumpenproletariat aderent la PRM, amestec de mercenari, fanatici, indivizi frustrati si “creiere spalate”. Gaselnita lui C.V. Tudor a fost, pe langa insultele cu ceremonial, aerul de meci gregar de fotbal, in care un rol aparte l-au avut cartonasele rosii ale gherilelor infiltrate de PRM in balcoanele cu invitati si fluierele de huiduiala stridenta care flancau, orchestrate de C.V.Tudor si de alti dirijori ai agitatorilor (supraveghind totul prin telefoane mobile), agresiunile verbale si gestuale. Apogeul l-a reprezentat nu doar obstructionarea dizgratioasa (infractionala, cum am precizat deja) a discursului prezidential, ci si amenintarile brutelor cu violentarea fizica asupra unor intelectuali de marca, acestora declarandu-li-se ca vor fi expulzati de la balcon, prin aruncare.
Este limpede, C.V. Tudor si-a asigurat rolul de dictator pe “stadionul” Parlamentului, folosindu-se de complicitatea oamenilor de ordine care nu au intervenit sa-i apere pe cei agresati, nici sa-i obstructioneze pe agresori, ci au lasat sa functioneze legea junglei impusa de liderul PRM. Tinerii mercenari cu figuri partial lombroziene si slinoase, partial lobotomizate, au asistat cu satisfactie la orgia de invective proferata de peremisti, fiind vadit angajati in defularea animalica propusa de C.V. Tudor.
Dar tot acest spectacol hidos nu a fost, poate, decat ultima zvarcolire a unui dragon muribund. Intrucat, este limpede, comunismul nu mai are viitor in Romania. Dar el ramane granita care sectioneaza o tara inauntrul ei insesi: Romania comunista de care Traian Basescu a stiut sa se desparta in mod demn si onorabil si Romania comunista de care peremistul C.V. Tudor, dar si PSD (id est Nicolae Vacaroiu, lamentabilul presedinte care a condus sedinta parlamentara din 18 decembrie 2006; dar si Ion Iliescu, un homo sovieticus imposibil de deprogramat, care a refuzat sa participe la momentul istoric propus de presedintele Basescu; sau Mircea Geoana, penibilul presedinte al unui PSD care reprezinta tocmai mostenirea clasica a comunismului romanesc) nu au reusit sa se desparta, prestand in fata poporului un ultim show de delirium tremens politic in formula huliganica (PRM) ori fariseica (PSD). Coada dragonului s-a zvarcolit si i-a lovit pe cei aflati in apropiere cu o violenta imprevizibila. Mai departe, insa, dincolo de acest taifun concentrat si barbar, certificatul de deces al comunismului a fost scris si parafat public, iar dragonul, vrand-nevrand, si-a dat duhul. Mai asistam acum doar la pestilenta lesului sau urias, dar nu foarte tarziu va trebui sa dispara chiar si aceasta miasma…
din volumul Naravuri romanesti,
texte de atitudine, in curs de aparitie la editura Polirom
