Marele pictor a realizat mai multe pânze care se referă la victoria Armatei Române de la Smârdan, iar unele dintre ele au ajuns exemple de manual pentru pictura de război.
Atacul de la Smârdan”, celebra pânză a lui Nicolae Grigorescu, comandată de Primăria Bucureştilor în anul 1878 şi aflată astăzi la Muzeul Naţional de Artă, a fost începutul unei lungi serii stilistice a picturii de război din arta românească. Peste timp, lucrarea a devenit un etalon din care au germinat numeroase opere, pe cel puţin două direcţii: a picturii-reportaj, a instantaneelor realiste de luptă, şi a compoziţiilor monumentale, romantice, cu valoare patriotică, pe al cărui suport ideatic s-a grefat realismul prolific al secolului XX. „Libretul” odată apărut, pe baza lui s-a dezvoltat o inimaginabilă multiplicare la care au îndemnat înseşi numeroasele schiţe, teme, variante compoziţionale de care s-a servit Nicolae Grigorescu în realizarea lucrării.
Mai multe lucrări asemănătoare
Încă din 1960, George Oprescu (George Oprescu, Nicolae Grigorescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1960, pag. 38) enumeră cel puţin trei lucrări, variante – modificate sau puternic asemănătoare (identice?) – cunoscute ale aceleiaşi lucrări, „Atacul de la Smârdan”, cărora li s-a atribuit paternitatea grigoresciană: un studiu de mari dimensiuni (10 metri pătraţi) aflat la Galeria Naţională, o compoziţie mai restrânsă, dar mai elaborată, aflată la Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti, o alta aflată la Muzeul de Artă din Craiova şi, în sfârşit, una aflată într-o colecţie privată din Ploieşti. Ca realizare şi reprezentativitate, toate sunt considerate de valori relativ egale.
Exceptând-o, poate, pe cea aflată la Galeria Naţională, a cărei faimă este amplificată de această locaţie de excepţie.
Încă un “Atac”, la Cluj
Iată însă că, în modul cel mai miraculos, neaşteptat, a mai apărut o lucrare identică variantelor preliminare enumerate mai sus. Ea aparţine unui colecţionar clujean şi poartă caracteristicile stilistice de atelier ale artistului, în genul pieselor mai strunite cromatic şi, sub raportul pensulaţiei, de maniera sfumato, ca acele piese en grisailles, adaptate gustului public al epocii, variante preliminare pe care autorul le-a realizat înaintea marii sale compoziţii din anul 1885. După cum se ştie, marea lucrare comandată de Primăria Muniîcipiului Bucureşti la 1878 a fost purtată de artist în Franţa, acesta apelând la noutatea tehnicii folosite de impresionişti, optând la o altă variantă stilistică decât cele anterioare, evident mai tributare influenţelor clasice şi romantice.
Cum a luat ţeapă Grigorescu
Pânza, care a fost comandată de primărie, a fost acontată cu suma de 3.000 de lei, urmând a fi plătită integral, la terminarea acesteia, după trei ani. Dar, lucrarea n-a fost terminată de artist decât în anul 1885, deşi ea fusese evaluată la suma de 10.000 de lei. În această situaţie, Primăria i-a oferit artistului, în locul banilor, un teren amplasat la şosea. Grigorescu a cedat acest teren spre vânzare unui negustor de imobiliare. A urmat un şir lung de procese, astfel că, după 10 ani, pe la 1897, acest proces încă se mai judeca, iar Grigorescu nu îşi primise banii. Desigur, în acest timp, lucrarea, care stârnise multă emoţie patriotică şi admiraţie în epocă, sau variante ale ei, au fost râvnite de unii colecţionari sau de diferite instituţii ale statului cu resurse mai modeste. Terenul, în schimb, a fost cumpărat de prinţul Grigore Mihail Sturdza, care a clădit aici palatul ce i-a purtat numele vreme de o jumătate de secol.
Una din aceste variante „de lucru” se afla în colecţia clujeană, la cumpărare, în anul 1990, pe versoul lucrării găsindu-se o însemnare olografă (după mărturia proprietarului) potrivit căreia pânza ar fi aparţinut iniţial familiei lui Dimitrie Sturdza, familie care, în cele din urmă, a cumpărat şi terenul oferit de primărie lui Nicolae Grigorescu. Prinţul Sturza a construit pe acest teren „Palatul Sturza” (1897-1901) palat, care, după moartea sa, a devenit sediul Ministerului de Externe, imobil bombardat de americani în anul 1944, demolat de comunişti în anul 1945. În anii ’50, pe acest teren s-a construit actualul Palat „Victoria” (sediul Guvernului). Iar lucrarea, care probabil era adăpostită la începutul secolului trecut în Palatul Sturdza, îşi aşteaptă azi un nou proprietar.
