Amintirea lui Brucan

Încă ne amintim de formula din 1990 a lui Silviu Brucan, care spunea că abia după 20 de ani vom înţelege ce e democraţia. Chiar în paginile acestui ziar au avut loc polemici înverşunate între domnia sa şi Octavian Paler. Brucan era cel rece, lucid şi aproape cinic. Paler era romantic, idealist, donquijotesc. Cei doi nu se mai află în această lume. Într-un fel, epoca lor a sucombat. Nu trăim în România visată de Octavian Paler, dar nici regulile predicate de Brucan nu ne sunt la îndemână. Silviu Brucan a fost una din figurile cele mai complexe ale veacului. L-am vizitat în câteva rânduri în casa lui de pe Strada Heleşteului, undeva în apropierea parcului Herăstrău. Avea un câine uriaş care îţi dădea fiori. Am remarcat mereu calmul său mergând până la apatie. Noi ne dădeam de ceasul morţii, dar el era netulburat. Dacă ar fi să-l văd ca personaj, l-aş distribui într-un roman de John Le Carre. A fost de altminteri spionul perfect. A crezut în ceea ce în anii ’50 numeam internaţionalism, acum globalism. Valorile naţionale nu l-au impresionat, dar într-un moment când Ceauşescu o luase razna a reuşit să mobilizeze nişte vechi oşteni ai partidului şi a redactat celebrul protest al celor şase, citit şi răscitit la Europa liberă, care a reprezentat unul din reperele anului 1989. Cânf a făcut acel gest uitasem de faptul că tot în anii’ 50 îi înfierase în ziarul „Scânteia” pe ţărănişti, spălase pe joc cu Corneliu Coposu etc. După ani şi ani avea să ajungă cu tânărul pe atunci secretar al lui Maniu de aceeaşi parte a baricadei. Ironiile neiertătoare ale istoriei, în faţa cărora nu putem decât să zâmbim amar. Când scriu aceste lucruri am în faţă ditamai cărţoiul „Dosarul Brucan, documente ale Direcţiei a treia de Contraspionaj a Departamentului Securităţii Statului (1987-1989)”, volum apărut la Polirom. Cei care l-au filat pe Brucan şi până la urmă l-au băgat în domiciliu forţat la Dămăroaia erau pe lângă el nişte bieţi copii. Maestrul putea să-i privească cu compasiune şi să le ia zelul în râs. El ştia în 1989 că istoria e scrisă cu o altă cerneală decât până atunci. Foştii scribi ai regimului puteau să-şi dea demisia. Şi să se reangajeze în noua lume.Ceea ce au şi făcut.