Zidurile menite sa tina oamenii captivi sau sa-i excluda – indiferent ca vorbim de Berlin, Nicosia, Israel sau Coreea – sunt intotdeauna produsul fricii, fie ca vorbim de cea a liderilor RDG fata de un exod in masa al cetatenilor in cautare de libertate si demnitate; de teama liderilor greci si turci din Cipru fata de un razboi prelungit; de frica israelienilor de terorism sau de spaima conducatorilor nord-coreeni de a fi "abandonati" de poporul martirizat. Conservarea unui status quo fragil, consolidarea unei pozitii, separarea fata de un altul perceput ca tentatie sau amenintare (sau amandoua) – acestea au fost intotdeauna scopurile politicienilor care ridica ziduri.
De ce exista insa o atat de mare diferenta intre soarta Berlinului – o capitala in care progresul prezentului acopera incet multe dintre cicatricele trecutului – si cea a Nicosiei, unde timpul pare ca a inghetat? Sau cea a Israelului, al carui "zid de siguranta" se intinde ca o cicatrice proaspata? Ca sa nu mai vorbim de Coreea de Nord, unde regimul isi cimenteaza aberant pozitia in spatele unui zid de paranoia si opresiune?
Pentru a intelege aceste situatii diferite, trebuie sa luam in calcul vointa oamenilor de a-si darama zidul (in cazul Germaniei de Est), de a-l extinde (in Israel) sau de a-l mentine pe loc (cazul Ciprului sau al guvernului din Coreea de Nord). Desigur, calitatea liderilor respectivi – sau lipsa ei – e si ea un factor important.
Zidul Berlinului s-a prabusit in 1989 mult mai rapid decat au sperat (ori s-au temut) majoritatea vest-germanilor, subestimand forta "sentimentului national german" din Est si supraestimand grav capacitatea si vointa Uniunii Sovietice de a-si conserva imperiul cu orice cost. Mihail Gorbaciov va ramane omul care a avut viziunea si curajul de a nu se opune cursului istoriei. Poate ca nu a inteles perfect ce se intampla in fata ochilor sai si fortele pe care le dezlantuise, dar prin retinere si-a demonstrat cu adevarat maretia.
Miracolul Berlinului reunificat este o provocare catre toate zidurile. Este dovada ca intr-o lume interdependenta global zidurile sunt artificiale – si de aceea condamnate la disparitie. Dar adevarul este mult mai complicat, fiindca zidurile reprezinta o realitate multistratificata si este intotdeauna periculos sa rescriem istoria de o maniera maniheista, confundand realitatile trecutului cu cele ale prezentului.
Nicosia, capitala divizata a Ciprului, constituie antiteza perfecta a Berlinului si ilustrarea perfecta a ceea ce se intampla cand istoria sta pe loc. Acolo, ferestre sparte si umplute cu saci de nisip continua sa se priveasca sfidator in ochi, simboluri ale unui "trecut care nu a trecut" de cateva decenii. Sigur, a trece Linia verde care separa partea greceasca de cea turceasca a orasului nu poate fi nicidecum comparata cu trecerea prin infamul Checkpoint Charlie din Berlin. Nu mai e o experienta traumatizanta, ci o bataie de cap birocratica.
Est-germanii doreau unificarea statului german de dragul unitatii natiunii: "Suntem UN popor", era deviza lor. Sunt oare cipriotii greci interesati de reunificarea insulei lor? Ar dori sa le ofere cipriotilor turci beneficiile evidente care decurg din aderarea la Uniunea Europeana din 2004? Cel mai probabil nu.
Cat priveste guvernul Turciei, prioritatea sa oficiala ramane aderarea la UE. Nu poate spune sus si tare ca nu e cu adevarat interesat de soarta Ciprului, dar probabil ca pe undeva pe aici e adevarul. Oricum, ambele tabere au pierdut atatea ocazii in ultimele decenii – in parte, si din cauza unor lideri caracterizati de ceea ce s-ar putea numi cel mai potrivit "mediocritate in competitie" – incat e greu sa identifici vreun miracol la orizont.
Israelul e mai apropiat de Nicosia decat de Berlin, nu doar in termeni de geografie, ci si de politica, pentru ca liderii succesivi israelieni si palestinieni au esuat deopotriva sa arate viziune si imaginatie. Un zid e un simbol international negativ, in special in perioada in care este comemorata caderea Zidului din Berlin. Este insa si un simbol al inutilitatii, deoarece nu constituie o solutie viabila pe termen lung.
Dar, din nefericire, situatia este mai complexa. Cu trecerea timpului, israelienii si palestinienii vor tot mai mult sa "divorteze". Iar altfel decat Coreea de Nord – un regim condamnat sa dispara intr-un singur stat coreean unificat sub semnul libertatii si capitalismului – Israelul nu pleaca nicaieri.
Zidul din Israel este o componenta trista, dar probabil inevitabila a securitatii sale. Ceea ce trebuie discutat este parcursul geografic inutil si necesar al Zidului (alaturi de provocarea unor noi colonii israeliene in Cisiordania), si nu principiul pe care e fundamentat; avand in vedere ca alternative care sa previna noi varsari de sange nu existau la momentul celei de-a doua Intifada.
Zidurile intruchipeaza in ultima instanta chiar realitatile aflate in spatele constructiei lor – realitati pe care, din pacate, generatiile ulterioare ar putea fi incapabile sau lipsite de vointa sa le schimbe.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
