Circa 200 de familii franceze ale unor fosti deportati in lagarele naziste pe timpul celui de-al doilea razboi mondial intentioneaza sa depuna plangeri la tribunal pentru a cere, desi tardiv, despagubiri din partea Societatii Nationale de Cai Ferate.
Ele acuza institutia nu doar ca a inlesnit trimiterea unor oameni arestati abuziv in timpul raziilor spre lagarele mortii, dar si ca a facut-o in mod barbar, inghesuind persoane de toate varstele in vagoane pentru animale. Unele dintre ele au decedat din pricina transportului chiar inainte de destinatie. Directia actuala de la SNCF nu se considera responsabila pentru faptele petrecute atunci, in conditiile in care vagoanele erau confiscate de autoritati, iar compania actiona deci sub constrangerea legilor impuse de regimul de ocupatie. O anumita nota de indignare se face simtita in acelasi raspuns, care scoate in evidenta faptul ca numerosi muncitori de la caile ferate actionau in rezistenta si deseori si-au riscat viata sabotand trenurile folosite de nemti. E adevarat insa ca tribunalul administrativ din Toulouse a studiat timp de cinci ani o plangere similara si a ajuns la concluzia ca SNCF putea sa aleaga pentru deportare si alte vagoane decat cele pentru vite. Victoria obtinuta de acea familie le-a dat, iata, idei si altora. Daca nu cumva asistam la un lant de tipul procesomaniilor practicate mai cu seama dincolo de ocean, in care se amesteca deseori si cupiditatea. Multa lume considera insa in Franta, inclusiv anumite personalitati evreiesti, ca de asta data se exagereaza. Iar asemenea exagerari dauneaza chiar procesului Shoah prin care e denuntata si condamnata politica sistematica de lichidare a evreilor conceputa si exportata de cel de-al III-lea Reich. E drept ca istoria colaborationismului si a represiunii impotriva evreilor a devenit tema despre care in Franta se vorbeste pe fata doar de cativa ani. Dar cel putin in ultima vreme liderii politici au recunoscut in mod oficial „greselile comise de statul francez” (Jacques Chirac) si au subliniat „datoria” pe care o au actualele generatii din cauza unor acte ireparabile comise pe vremuri. De altfel rudele directe ale evreilor spoliati, care s-au semnalat, au fost deja despagubite, iar o procedura de indemnizare a victimelor antisemitismului functioneaza in permanenta din 1999 incoace.
Se spune, pe drept cuvant, ca insistenta cu care unii incearca sa traduca istoria prin echivalentul unor despagubiri financiare risca sa banalizeze chiar gravitatea ororilor. Dar o nuanta se cuvine adaugata: ferice de faptul ca exista aceste sisteme democratice in care familiile lezate isi pot reclama drepturile, inclusiv pe cele ce reprezinta o reparatie morala. Pe cand o procedura care sa poata viza fapte petrecute in fostele tari comuniste, tari in care, pana acum, nici o institutie nu-si asuma responsabilitatea unor persecutii si exterminari din trecut? As dori si eu sa cer despagubiri combinatului siderurgic de la Calan unde tatal meu a fost dus timp de un an la munca fortata. Ar dori si altii din generatia mea sa-i intrebe pe cei care exploateaza Canalul Dunare-Marea Neagra de ce nu se gandesc sa plateasca dividende urmasilor celor care si-au lasat acolo viata incovoiati pe lopata. Sau de ce nu ridica cel putin un memoriu din banii incasati pe traficul de marfuri? Sigur ca durerea nu se negociaza. Dar uneori ea are nevoie de victorii, fie si simbolice, ca sa-si mai dilueze amaraciunea.
