Viaţa politică italiană este plină de incertitudini după un an de la prăbuşirea Guvernului Berlusconi, scrie Mediafax.
Stânga a recuperat teren în faţa dreptei, dar fără ca vreo formaţiune să fie în măsură să domine după alegerile legislative din 2013, lăsând calea deschisă unui Guvern Monti-bis.
Cel mai important partid de dreapta, PdL, afectat de scandaluri şi părăsit de activişti din cauza susţinerii pe care a acordat-o politicii de austeritate a Guvernului Monti, nu reuşeşte să se elibereze de figura tutelară a lui Il Cavaliere. Acesta şi-a pierdut legendarul fler politic şi multiplică anunţurile contradictorii.
Într-o zi el îşi exprimă acordul faţă de organizarea unor alegeri primare, în decembrie, în vederea degajării unui lider, însă în ziua următoare lasă să planeze îndoiala cu privire la organizarea lor, iar în altă zi promovează o convenţie în stil american sau afirmă că se află în căutarea unui om providenţial. Fanii săi nu mai ştiu când vorbeşte serios, în timp ce alţii se distanţează, îngrijoraţi de diatribele antieuropene ale liderului lor.
“Dreapta este complet divizată şi, în plus, cel mai important partid de dreapta, PdL, este redus la minimum, unele sondaje creditându-l cu doar 10 până la 15%”, constată, pentru AFP, politologul Roberto D’Alimonte.
Este vorba despre o adevărată catastrofă pentru un partid care a obţinut 38% în alegerile legislative din 2008 şi care nu mai poate conta pe fostul său aliat, Liga Nordului, laminat de un scandal de corupţie care l-a atins pe fondatorul său, Umberto Bosi.
La celălalt capăt al eşicherului, situaţia este mai clară, Partidul Democrat (PD), principalul partid de stânga, afirmându-se ca cea mai importantă formaţiune din Italia, cu 26 până la 30% din intenţiile de vot.
Dar nu este garantat că va ajunge la putere. Mai întâi, stânga italiană va trebui să îşi aleagă candidatul, la 25 noiembrie, în cadrul unor alegeri primare în care favoriţi sunt şeful PD Pier Luigi Bersani, în vârstă de 61 de ani, un membru al aparatului, şi tânărul primar de centru-stânga din Florenţa Matteo Renzi, în vârstă de 37 de ani.
Citeşte şi Presa italiană, îngrijorată pentru Mario Monti, după declaraţiile ambigue ale lui Silvio Berlusconi
Berlusconi declară că Merkel şi Sarkozy au ucis credibilitatea sa internaţională
Matteo Renzi şi-a stabilit ca misiune să “renunţe” la vulpile bătrâne din PD şi a obţinut deja ca influentul fost premier Massimo D’Alema să nu mai candideze pentru mandate onţinute prin alegeri.
Realizatorii de sondaje pariază pe o victorie a lui Bersani, un fost ministru, considerat mai experimentat şi care oferă mai multă încredere decât Renzi. Inclusiv în acest caz, “PD-ul, aliat chiar şi cu SEL (un mic partid de extremă stânga) al lui Nichi Vendola, nu va fi în măsură să guverneze”, apreciază Stefano Folli, un editorialist specializat în subiecte politice la ziarul Sole 24 Ore.
Peisajul politic este presărat cu alte necunoscute, ca de exemplu scorul în alegerile legislative al unui actor de comedie devenit politician, Beppe Grillo, a cărui Mişcare Cinci Stele depăşeşte 20% în anumite sondaje.
Acest tribun, acuzat de populism de către adversari, se bucură de votul taberelor protestatarilor de stânga şi de dreapta deopotrivă, cu propuneri care amestecă ecologia, euroscepticismul şi o mare primenire a clasei politice.
O altă incertitudine este rata participării, în contextul în care italienii sunt tot mai absenţi la urne – mai puţin de 48% s-au prezentat la vot în Sicilia, la ultimele alegeri regionale.
Rezultatul viitorului scrutin va depinde şi de legea electorală pe care parlamentarii au efectuat demersuri să o reformeze. În prezent ea permite partidului sau coaliţiei care se clasează pe primul loc să obţină 54% din mandate în Camera Deputaţilor, fără un prag minim de sufragii. Cele mai propuneri de modificare menţin “prima majorităţii”, dar cu un plafon de 40 sau 42,5% din voturi.
În opinia profesorului D’Alimonte, în aceste condiţii “scenariul cel mai probabil în aprilie este formarea unei coaliţii între PD şi una sau mai multe formaţiuni de centru”.
Alţii, ca Folli, se tem de un impas, în contextul în care Italia, a treia economie din zona euro, “nu îşi poate permite să aibă un Guvern slab în confruntarea cu dificultăţile economice şi ameninţările internţionale” ale unor atacuri speculative.
Cazul ideal, în opinia lui Folli, ar fi o “mare coaliţie” după modelul german, “o majoritate politică, ci nu un Guvern de tehnocraţi, din care să facă parte stânga moderată, centrul şi centrul-dreapta nepopulist” care să fie condusă, din nou, de către Monti.
Aceasta este o eventualitate pe care fostul comisar european nu a îndepărtat-o total, în cazul în care este vorba despre “servirea ţării în mod util”. Unii l-ar vedea mai degrabă ca succesor al lui Giorgio Napolitano la preşedinţia Republicii, ca o garanţie a seriozităţii faţă de partenerii străini.
