Viaţa după Apocalips

Isteria financiară cu epicentrul în Europa – dar care a cuprins întreaga economie mondială – e semn că toate variantele de rezolvare administrativă a crizei au fost epuizate. A mai rămas, deocamdată, doar luxul de-a ne alege otrava: austeritate severă publică şi privată – a cărei consecinţă ar fi instalarea unei lungi ierni economice, restructurarea dură a datoriilor de stat – care ar duce băncile în colaps, inflaţia – în stare să furnizeze o ultimă supradoză unui sistem financiar în sevraj sau chiar războiul, în oricare dintre formele lui vizibile sau subterane – între cine ştie care proaspeţi inamici şi pentru cine ştie ce motive iluzorii.

Otrava nu va fi aceeaşi pentru toată lumea, însă pentru majoritatea consecinţele vor fi similare. În niciun scenariu, modelul economic cu care lumea dezvoltată s-a obişnuit şi pe care România l-a gustat vreme de câţiva ani nu se va mai întoarce.

Pentru această situaţie, nici liderii UE sau ai zonei Euro, nici reprezentanţii G20, nici altfel de birocraţi sau para-birocraţi (Bilderbergi, Trilaterali sau din alte şezători de mare reputaţie folclorică) nu vor putea făsi o soluţie. Pentru că nu există o soluţie colectivă. Apocalipsul financiar este sfârşitul unui sistem corupt care şi-a dovedit limitele, la fel ca multe altele în istorie începând cu Babilonul şi sfârşind cu blocul comunist. După fiecare astfel de colaps, doar catastrofele sunt colective. Pe termen imediat, mântuirea este individuală.

Primii loviţi sunt cei angrenaţi în mecanismele colective de colectare şi redistribuire a banilor, atât publici cât şi privaţi. Tot dintre ei va răsări şi un nou val de profitori, cei care ştiu locurile în care a fost ascunsă prada. Între aceste extreme încape marea masă, a celor cu prea puţină putere dar cu suficientă libertate, care încă îşi pot alege singuri drumul.

Pentru români, faptul că li se întâmplă asta pentru a doua oară în interiorul unei singure generaţii poate fi şi o veste bună. Unii vor fi învăţat să vadă mai bine oportunităţile unui nou început. Există însă şi o enormă capcană. Dintre oportunităţi, o mare parte vor fi de sens contrar.

Afacerea de succes a ultimilor 20 de ani a fost consumul şi investiţia imobiliară, lucruri specifice unui sistem monetar expansionist şi fierbinte. Când universul financiar se răceşte şi se contractă, profiturile sunt în altă parte şi chiar se materializează altfel.

O casă care să consume mult mai puţin pentru încălzire când gazul e scump sau lipseşte, o seră capabilă să hrănească o familie atunci când studiile pe care le credea “de viitor” nu mai folosesc la nimic sau o armă ca unic reprezentant al legii şi ordinii în faţa haitelor lihnite ar putea deveni oportunităţile lumii de după.

La fel de importante devin calificările utile direct indivizilor, începând cu medicii care vor fi în sfârşit răzbunaţi după catastrofa naţionalizării cu totul a profesiei, şi terminând cu instalatorii care ştiu să aplice măcar o mică parte din fizica învăţată în liceu.

Nu e o veste bună pentru toată lumea, dar nu e nici o tragedie. Însă poate să se transforme într-o tragedie dacă decidenţii momentului, speriaţi că nu-şi vor găsi locul în noua lume, încearcă să împiedice procesul.