Rezolvarea simultana a celor doua probleme ale tranzitiei postcomuniste – succesul si justitia – nu a functionat in societatea noastra. Intai, ne-am zbatut vreo zece ani fara sa reusim sa atingem nici una. Dupa aceea, gratie unei conjuncturi externe favorabile, am devenit o societate de succes. Am intrat in NATO si in UE. Anul trecut, am fost pe locul intai in Europa la cresterea in sectorul constructiilor, semnul unei societati in plina expansiune. Am cumparat mai multe masini de lux – tot anul trecut – pe cap de locuitor decat majoritatea societatilor vest-europene. Imaginea succesului, BMW-ul, a fost imbratisata de toata lumea, de la bancheri la filosofi. Gazetele "lucioase", oferind unei generatii de noi imbogatiti sau oameni cu credit idei de mana a cincea despre decoratie, sau calatorii, sau orice retete de viata pentru inculti, au luat treptat, dar decisiv locul cotidienelor prafuite, pline de chemari isterice la justitie si morala.
In 1998, cand mai urmaream topul audientelor, actualitatea era pe locul 1. A fost detronata de telenovele, pe urma de jocuri si reality shows. Cel mai mic incident de la o traducere pe banii nostri a unor scriitori obscuri chiar si la noi intr-o limba straina ni se pare ca ne deschide usa spre Premiul Nobel. Au inceput sa apara stiri despre cine castiga premii literare in strainatate asa cum apar despre cursele castigate de Lewis Hamilton. Data viitoare va fi al nostru! Nu am luat noi Cannes-ul? si Cupa Campionilor? Avem succes, si succesul devine unicul nostru interes. Poate multi oameni nu ma cred: sa treaca frontiera in Republica Moldova sa vada un esec.
Acestea fiind zise, pentru oricine are o doza normala de sensibilitate, sau cultura, sau cunoastere a unei alte lumi, societatea romaneasca e mai nedreapta decat a fost vreodata. Nici ce incepusem sa facem bine nu mai suntem in stare. Am dat vreo doi ani banii corect judetelor si primariilor: s-a reluat mai nou alocatia discretionara, intre "ai nostri" si "ai lor". Saptamanal imi scrie cineva care a aplicat la banii nationali de cercetare, inteleg ca mult mai numerosi, si vrea sa dea statul in judecata ca nu respecta nici macar propriile criterii. Un indicator simplu de cate publicatii rezulta de pe urma unor asemenea granturi arata ca suntem incapabili sa evaluam valoarea academica in chiar putinele situatii cand ea mai e la noi. Premiile anuale, la noi, sunt un amestec jenant: e destul sa vezi compozitia grupului care capata premii, stridenta prin alaturarea celor care au vreo valoare cu unii care nu au nici una sau ar trebui chiar eliminati din circuitul civilizatiei.
Daca am organiza un Nobel national sau un Cannes national, as paria ca, in zece ani, nu reusim sa dam premiul celui care merita si ar putea dupa aceea sa aiba consacrare internationala. Concursul politic produce regulat si generalizat aceste aberatii: cu toata exigenta publicului, singurii care pierd regulat si ies din circuit sunt acei administratori sau politicieni care au incercat sa fie onesti, gen Monica Macovei. La fel, fostii disidenti pe care ii stiu au ajuns toti prost, mai ales daca nu s-au dat pe brazda. Compatimirea sociala nu merge insa la unul ca Liviu Cangeopol – ma indoiesc ca mai stie cineva cine a fost asta si ca a avut curaj sa semneze scrisori contra lui Ceausescu in 1989 –, ci la cineva ca Sorin Antohi sau Mona Musca. In cazul lor se aud apeluri la justitie, pentru ca au avut succes, si noua nu ne place sa pierdem din societatea noastra oameni de succes, indiferent de caracterul lor.
Ideea ca lustratia sau alta fictiune de acest gen mai poate drege ceva, presupunand ca Dumnezeu din ceruri s-ar pogori sa o impuna, devine o insulta a inteligentei noastre. Trebuie chiar sa nu intelegi ca sistemul nostru de valori pune succesul mult inaintea justitiei (daca pune justitia undeva) ca sa poti intretine asemenea iluzii. Societatea nascuta dupa 1989 e sigur una mai de succes decat a fost comunismul, dar in ea nu exista remuneratie proportionala cu meritul, nici monetara, nici ca recunoastere sociala. Ce sa ne mai batem capul sa-l facem pe Ion Iliescu sa plateasca nu stiu ce a facut, cand asta e ideea noastra de dreptate, orice om pedepsit in asemenea societati e, cum crede Adrian Nastase, un tap ispasitor.
Poate o societate de succes sa inceapa treptat sa se preocupe de problema justitiei, de gasirea unor mecanisme sociale mai echitabile si mai proportionale cu valoarea? Dupa parerea mea, nu. Succesul e totdeauna perceput de oameni drept recompensa imoralitatii sau macar a indiferentei morale, ceea ce ii incurajeaza sa continue asemenea practici. Societatea noastra nu devine mai "protestanta": e tot vechea societate amorala taraneasca si comunista pe care o stiu, cu un numar-record de omoruri la suta de locuitori si trisarea ca strategie preferata de viata.
Dar acest lucru are o limita naturala, si anume cat dureaza succesul. Odata ce acesta s-a incheiat, odata ce se intoarce lipsa acolo unde a fost candva prosperitate, sensibilitatea la justitie si argumentul ca numai o societate mai justa produce valoare si dezvoltare durabila pot reveni si ele. Cum criza e dupa colt, imi vine sa ridic din umeri asteptand viitoarea ocazie, sperand ca o alta generatie se va descurca mai bine decat noi sa scoata maximul din asemenea trecatoare aspiratii.
