Cartea de non-ficţiune pentru care Stephen Greenblatt a primit premiul Pulitzer în 2012, „Clinamen. Cum a început Renaşterea”, va fi lansată duminică, 16 februarie, la ora 17.00, în librăria Humanitas de la Cişmigiu.
Stephen Greenblatt este profesor de ştiinţe umaniste la catedra „John Coogan” de la Universitatea Harvard, cu o activitate foarte preţuită în mediile academice şi în cele editoriale, coordonatorul antologiilor Norton de literatură engleză şi a celei dedicate lui Shakespeare şi fondator al şcolii literare „Noul Istoricism”. În spiritul acestei metode foarte investigative, Stephen Greenblatt merge pe fire laterale pentru a completa detaliile unui moment esenţial în istoria culturii. Ne întoarcem cu totul în 1417, pe urmele unui umanist, fost secretar apostolic al unui papă detronat, care descoperă printre manuscrisele pierdute ale Antichităţii, ascunse în scriptoriile mănăstirilor, „Despre natura lucrurilor” a lui Lucreţiu. Influenţa acestui poem dispărut secole la rând va fi esenţială pentru producerea mutaţiei culturale pe care o cunoaştem astăzi drept Renaştere.
Iată un fragment din aceast tulburător volum apărut în traducerea din limba engleză a Adinei Avramescu:
“Dintre toate capodoperele antice, acest poem ar fi trebuit cu certitudine să dispară, o dată pentru totdeauna, alături de scrierile pierdute care l-au inspirat. Faptul că n-a dispărut, că a ieşit la suprafaţă după multe secole şi a început să-şi propage din nou tezele profund subversive, ar putea fi catalogat de unii drept un miracol. Însă autorul poemului în cauză nu credea în miracole. El avea convingerea că nimic nu poate să violeze legile naturii. În schimb, a avansat principiul „abaterii“ – cuvântul latin folosit în principal de Lucreţiu era clinamen – o mişcare neaşteptată, imprevizibilă a materiei. Reapariţia acestui poem a fost ea însăşi o asemenea abatere, o abatere neprevăzută de la traiectoria directă – în cazul de faţă, către uitare – pe care se afla, după câte se pare, împreună cu filozofia care l-a inspirat. (…)În opinia mea, şi, desigur, a multor altora, după Antichitate, cultura care a adoptat îmbrăţişarea lucreţiană a frumuseţii şi plăcerii şi a promovat-o ca pe o îndeletnicire legitimă şi demnă de laudă a fost aceea a Renaşterii. Această înclinaţie nu s-a manifestat doar în domeniul artelor. Ea a proiectat straiele şi eticheta curtenilor; limbajul liturghiei; modelul şi decorarea obiectelor de zi cu zi. S-a extins şi asupra explorărilor ştiinţifice şi tehnologice ale lui Leonardo da Vinci, a dialogurilor însufleţite despre astronomie ale lui Galilei, a proiectelor de cercetare ambiţioase ale lui Francis Bacon şi a teologiei lui Richard Hooker. De fapt, devenise un reflex, astfel încât lucrări care aparent se situau la mare distanţă de orice ambiţie estetică – analiza făcută de Machiavelli strategiei politice, descrierea Guyanei de către Walter Raleigh sau expunerea enciclopedică a bolilor mintale semnată de Robert Burton – erau alcătuite în aşa fel încât să producă cea mai intensă plăcere. Însă artele Renaşterii – pictura, sculptura, muzica, arhitectura şi literatura – au fost manifestările supreme ale înclinaţiei către frumos.”
