Prezenta in Romania, timp de doua zile, incepand de astazi, a fostului secretar de stat al SUA Henry Kissinger este evenimentul care ne obliga la cateva reflectii asupra relatiilor romano-americane, mai vechi si mai noi.
Ne intereseaza, in primul rand, personajul istoric care este, de cateva decenii, dr. Henry Kissinger. O legenda vie a diplomatiei americane si mondiale, Kissinger a fost intre 1969 si 1977 principalul artizan al politicii de destindere a relatiilor dintre marile puteri, in plin razboi rece, in calitate de asistent pentru securitate nationala si apoi de secretar de stat al presedintilor Richard Nixon si Gerald Ford.
Kissinger provine dintr-o familie de burghezi evrei nevoiti sa paraseasca Germania dupa venirea la putere a nazistilor. Avea 13 ani in momentul emigrarii, dar experienta intensa a esecului Republicii de la Weimar, cu prea multi democrati intr-o prea fragila democratie, avea sa-l insoteasca mereu. Statele slabe, cedarile succesive ale politicienilor in fata fortei brute si fantasmele salvationismului pe seama unor tapi ispasitori – evreii, social-democratii si comunistii in Germania anului 1933 – l-au facut posibil pe Hitler. Se intampla in Germania, tara marii culturi umaniste, unde nimic nu anunta o astfel de prabusire. Se intampla in Europa interbelica, prea ocupata de interese egoiste si revansa, dupa aparitia bolsevismului in Rusia si retragerea Statelor Unite intr-o inexplicabila izolare moralista. Pentru tanarul Kissinger, lectia care nu va mai fi data vreodata uitarii au reprezentat-o somnul democratiei si al ratiunii politice vigilente, abandonul valorilor civilizatiei iudeo-crestine si competitia intre obsesiile dominatoare ale persoanelor si natiunilor, nascand doar monstri, dictatura, lagare de concentrare.
Stralucit student si profesor la Harvard, apoi unul dintre cei mai provocatori si inovativi strategi ai razboiului rece la umbra armelor atomice, Kissinger a surprins mereu comunitatea academica si politica americana prin recursul la modele istorice, in care compromisul, cunoasterea propriilor limite si acoperirea pumnului de otel in manusa de catifea, si anume calibrarea mijloacelor la tinte si impletirea negocierii cu amenintarea fortei, au trecut din carti si evaluari teoretice in politica practicata de SUA in relatiile cu China, Rusia, Orientul Apropiat si Europa Occidentala.
Romania acelor ani a fost implicata direct si sustinut in acest mecanism si a jucat unul dintre cele mai proeminente si importante roluri de politica internationala din istoria sa. Tanarul Nicolae Ceausescu a mostenit de la batranul Gheorghiu-Dej cursul de destindere a comunismului de stat si relatiile bune atat cu URSS, cat si cu China. In 1967, dupa razboiul de sase zile din Orientul Apropiat, Romania este singurul stat comunist care pastreaza concomitent relatiile diplomatice cu Israelul si tarile arabe si deschide o ambasada in RFG. In acelasi an, senatorul republican Richard Nixon, venind de la Moscova, unde a fost intampinat cu raceala, si dupa ce i s-a refuzat o viza de intrare in Polonia, este primit la Bucuresti de insusi Ceausescu, cu cea mai mare consideratie. Nixon gaseste in liderul roman un partener deschis si nedogmatic de discutii. In august 1969, dupa alegerea sa ca presedinte al SUA, acelasi Richard Nixon, insotit de asistentul de securitate nationala Henry Kissinger, revine la Bucuresti, in prima vizita oficiala a unui sef de stat american intr-o tara comunista. Este primit triumfal de romani. SUA vor consolida atunci celebrul "canal romanesc", adica folosirea Romaniei ca mediator al politicii americane in directia Chinei si a URSS. Legaturile regimului Ceausescu in Orientul Apropiat, atat cu arabii, cat si cu israelienii, le-au fost, la randul lor, foarte utile americanilor. In memoriile sale aparute la sfarsitul anilor ‘70, Kissinger avea sa noteze: "Ceausescu este un operator viclean, ambitios si constient de puterea sa pe scena internationala, care a reusit sa-si transforme tara intr-o intersectie de neocolit". Relatiile privilegiate dintre Romania si SUA aveau sa dureze pana la jumatatea anilor ‘80, cand abuzurile de politica interna si (auto)izolarea internationala a regimului Ceausescu au dus la racirea completa a relatiilor bilaterale.
Henry Kissinger a fost un magician al real-politicii, preferand de fiecare data interesele statelor si paradigma restaurarii concertului international, continutului vietii oamenilor obisnuiti, daca se poate spune asa. In cazul sau si al altor ilustri politicieni realisti care i-au folosit drept modele, de la Metternich, Castlereigh si Bismarck la Churchill si Charles de Gaulle, instrumentele de putere folosite in numele ratiunii de stat au fost mai importante decat drepturile omului. Meritul administratiilor Nixon si Ford, avandu-l in centrul de decizie pe Henry Kissinger, l-au constituit insa deschiderea dialogului intre marile puteri, restabilirea faimoasei "balante de putere" in era bombelor atomice.
Anii care au urmat pana la prabusirea comunismului, in 1989, au confirmat meritele acestui mecanism, incoltit dupa al doilea razboi mondial in mintea unui student emigrant de la Harvard, inainte de a se transforma in politica externa a celui mai puternic stat din lume.
Suntem datori si cu evocarea episodului fara precedent si urmare al politicii externe romanesti din primii ani ai perioadei Ceausescu. Din pacate, promisiunile acelor ani au fost sufocate in mizeria sumbra a Romaniei anilor ‘80 si de refuzul fostului lider comunist de a tine cont de noile ritmuri ale istoriei.
Henry Kissinger, arhitectul si managerul global al razboiului rece suportabil si al conservarii pacii sub amenintarea Armaghedonului nuclear, merita cel mai calduros salut de bun venit in Romania euro-atlantica a anului 2007.
