Relatia unei natiuni cu propriul trecut e cruciala pentru prezentul si viitorul ei, pentru capacitatea de a "merge mai departe" sau de a invata din greselile trecutului pentru a nu le mai repeta. Exista un trecut care "nu e mort si ingropat si, de fapt, nici macar nu e trecut", cum spunea William Faulkner in celebrul sau citat. Un asemenea trecut blocheaza obsesiv orice evolutie in directia unei reconcilieri necesare cu sine si cu fosti sau actuali inamici.
Un asemenea trecut este dureros de vizibil azi, de pilda, in Balcani, o lume, in mare, paralizata de fixatia traumatizanta pe conflictele care au sfasiat regiunea in anii '90. O absoluta incapacitate de a lua in considerare punctul de vedere al celuilalt si de a depasi un anume sentiment de martiriu colectiv plutesc inca deasupra intregii regiuni, desi, pentru a fi corecti, trebuie sa spunem ca sunt inegal distribuite.
Balcanii nu au nevoie azi de istorici sau politologi, ci de psihanalisti care sa-i poata ajuta sa depaseasca trecutul in numele prezentului si viitorului. E de sperat ca promisiunea de a adera la UE va constitui cel mai bun "remediu psihanalitic".
In contrast cu aceasta versiune paranoica a trecutului mai exista acel trecut care se afla ingropat sub tacere si propaganda; un trecut pur si simplu neasumat si care ramane ca o rana secreta, susceptibila de a fi oricand redeschisa. Desigur, lipsa de abordare a trecutului nu este privilegiul exclusiv al regimurilor nedemocratice. La peste 30 de ani de la disparitia lungii dictaturi a lui Francisco Franco, Spania se trezeste confruntata cu umbrele unui trecut pe care deliberat a ales sa nu-l confrunte. Acest trecut, presupus ingropat, era intotdeauna prezent, programat sa erupa brutal o data ce miracolul economic pierdea din viteza sau se oprea.
China, care tocmai a sarbatorit cu pompa martiala a 60-a aniversare a infiintarii "Republicii Populare" de catre Mao, constituie unul dintre cele mai interesante cazuri ale unei natii "mioape" fata de trecutul sau. China are multe motive de mandrie legate de istoria sa recenta.
Ganditi-va numai la masivul acces la educatie deschis imensei sale populatii rurale, in comparatie cu "rivalul democratic" India. Asadar, mandria de azi a Chinei e legitima. In decursul a 60 de ani, o tara slaba si dezbinata, divizata de razboaie interne si externe, e pe cale sa devina a doua economie a lumii. Prosperitatea insolenta a Chinei, desi departe de a fi egal distribuita, relativa stabilitate politica a tarii in pofida unei deschideri strict limitate a regimului sunt de necontestat si merita respect. Dar succesul unei tari care si-a mobilizat extraordinar energiile pentru a transforma umilintele trecutului in mandrie nationala nu este insotit – asta, ca sa folosim un eufemism – de o deschidere responsabila fata de trecut.
Intre 1957 si 1976, de la inceputul "Marelui salt inainte" al lui Mao, care a dus la o foamete cu zeci de milioane de victime, si pana la sfarsitul "Revolutiei culturale", care a lasat societatea chineza divizata si traumatizata de cruzimea arbitrara si distrugerea bunurilor culturale, China a indurat doua decenii hidoase. Daca vrea sa progreseze pe plan intern si sa devina un actor respectat si respectabil al scenei internationale, China trebuie sa-si asume acest trecut.
Dar cum poate China deveni capabila sa creeze "statul de drept" de care are atata nevoie, ca sa nu mai vorbim de democratie insasi, daca va continua sa-si minta sistematic cetatenii despre trecutul recent? A refuza sa-ti confrunti trecutul dureros echivaleaza cu riscul de a-l reproduce.
O asemenea optiune poate incuraja cele mai periculoase tendinte intr-o societate ai carei membri – in special cei tineri – nu cunosc ce se ascunde in spatele tacerii si al minciunilor oficiale.
Cand am predat la Harvard anul trecut, studentii mei chinezi ignorau aproape complet istoria lor recenta. Reactionau la observatii critice cu un soi de nationalism tafnos. Aveau ei sa verifice acuratetea unor referinte istorice care nu se potriveau cu ceea ce invatasera la scoala! Cum puteam fi atat de critic la adresa lui Mao? Afisam doar prejudecata occidentala fata de un urias asiatic in ascensiune!
Intre cele doua exemple extreme ale Balcanilor si Chinei, relatia dintre "memorie" si "istorie" cunoaste multe nuante de gri. Franta a avut nevoie de 50 de ani pentru a-si asuma deschis momentul Vichy si pentru a recunoaste ca statul francez se facuse vinovat de colaborare cu nazistii. Trecutul colonial al Frantei este in continuare un subiect dureros, departe de a fi abordat de o maniera obiectiva si lipsita de pasiune. E ca si cum adevarul si dreptatea ar fi privite ca potentiale obstacole in calea pacii, stabilitatii si progresului.
Dar exista o diferenta majora fata de cautarea adevarului istoric – obligatie absoluta pentru o societate in general – si incercarea de a regla conturi si de a-i pedepsi pe cei gasiti si declarati vinovati. Trebuie sa cunoastem trecutul pentru a nu risca sa-l repetam, dar si pentru a-l putea depasi.
Dar intre o istorie care paralizeaza capacitatea unei natiuni de a "merge colectiv mai departe" si lipsa absoluta a vointei de a-si asuma un trecut care poate da nastere la critici fata de prezent exista o ampla libertate de miscare. Natiunile sanatoase folosesc aceasta libertate pentru a ingropa durerile trecutului, daca nu trecutul insusi.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
