Problema fluxurilor de imigranți consistente cu care se confruntă în cele mai recente timpuri Europa comunitară este, de fapt, sub o anumită latură a sa, o problemă veche. Europa nu a fost mereu o societate teritorializată. Au existat epoci istorice – este drept, mai îndepărtate – când destule regiuni europene au fost libere de o locuire statornică și nu puține grupuri de populație au fost migratoare, nu sedentare. Migrația a cunoscut, și ea, forme diverse. Uneori, ea a însemnat apariția unor populații venite din altă parte în această „peninsulă euroasiatică“ (maghiarii, pecenegii, cumanii, tătarii, turcii), alteori înseși populații specifice Europei au practicat migrația pe teritorii mai reduse sau mai mari, dar rămânând în Europa (germanii, slavii).
Tot din istoria mai îndepărtată vine și circulația intensă, având ca rezultat deplasări demografice semnificative, peste Marea Mediterană. În Antichitate, „Mare nostrum“, cum a mai fost numită această fecundă rută maritimă, a fost sau, cel puțin, a părut destulă vreme spațiul prin excelență al germinării marilor civilizații, precum Egiptul, Creta, civilizația miceniană, cea greacă așa-zicând clasică și, desigur, romană. Le enumăr aici doar pe cele mai cunoscute, fiindcă lor li s-au alăturat și altele, mai „exotice“ sau mai puțin populare în rândul amatorilor de istorie (precum cea hittită ori cea feniciană, ultima fiind celebrată în romanul lui Gustave Flaubert „Salambô“).
Așa se face că, în pofida amneziei contemporanilor noștri, fenomenul de mare complexitate demografică la care asistăm astăzi etalează fațete neașteptate și nu poate fi descifrat corect doar prin referirea la fapte de natură geopolitică relevantă pentru cele mai recente evenimente. Explicarea lor prin trimiterea la „revoluțiile arabe“, la acțiunea occidentală în Egipt, în Siria și în Irak ori Afganistan, ca reacții la implicarea vestică în dezvoltările politice de acolo ori ca efect al unor interese strategice, militare și, nu în ultimul rând, economice nu stă în picioare. Nu poți înțelege doar conjunctural, fără recursul la analize mai aprofundate, o situație precum cea evocată aici.
Una peste alta, astăzi situația la care s-a ajuns pare să evidențieze două aspecte, cel puțin, în care continuitatea la nivelul marii istorii sociale și civilizaționale, al celei „lungi“, cum îi spunea un mare istoric francez, Fernand Braudel, relevă tendințe antropologice vechi, dacă nu cumva chiar perene. Pe de o parte, este vorba despre mobilitatea populațională din marele „bazin“ oriental, furnizoare de fluxuri umane pe seama unei Europe îmbătrânite și oarecum fixate, uman, într-o anumită structură rasial-etnică de circa un mileniu. Pe de alta, este la mijloc o revenire spectaculară în atenția lumii globalizate a Mediteranei, străvechi creuzet civilizațional și cultural în afara căruia lumea așa cum arată ea astăzi nu poate fi înțeleasă. „Coincidența“ celor două fenomene marchează o revenire – simbolică – a trecutului, chiar dacă ea se materializează în fenomene altminteri noi, asociabile mai degrabă cu unele tendințe ale globalizării. Iar aceasta se petrece într-un context în care noii interpreți ai fenomenelor sociale, politice și economice ori culturale cu care se confruntă prezentul păreau să anunțe cu totul alte provocări: saltul în virtual și o anume prioritate a acestuia, deci a -mijlocirilor tehnologice, domnia și dominația alcătuirilor urbane metropolitane, a aglomerărilor citadine producătoare de avans științific și tehnic și detașân-du-se clar de hinterlandurile agri-cole și non-agricole, aproape eliminând efectele revoluției neolitice și diminuând masiv importanța purtătorilor acesteia (agricultorii, populația rurală), alte asemenea dezvoltări.
O altă punere în criză pe care masivele și grăbitele deplasări către Europa Occidentală a imigranților o produc este aceea a saltului dinspre național către supra- sau trans-naționalul unor mari actori ai scenei globale. Urmând modelul de succes al SUA, Europa s-a constituit într-o mănușă menită să adăpostească, în principiu, toate națiunile ei, aidoma basmului popular rusesc. Tocmai când i se părea însă că își poate gestiona mai puțin tensionată diversitatea etnoculturală și pluralitatea confesională, aceeași Europă, devastată în trecut de războaie fratricide, cu componente rasiale și culturale care nu pot fi neglijate, se vede provocată de noua situație. Abia s-a deschis, cu o anumită timiditate și prudență, nu tocmai de tot, față de unele state europene de tradiție creștin-ortodoxă, când, iată, noua conjunctură o forțează să se confrunte cu o creștere substanțială a prezenței islamice. Între această evidență, prevăzută de scenariile politologice ale lui Samuel P. Hunting-ton, cel care spunea că viitorul rezervă un loc important tensiunilor între culturi înțelese ca purtătoare ale unor tradiții religioase divergente, și setul de valori pe care își întemeiază Comunitatea Europeană însăși existența (libertate, șanse egale, legitimitatea diversității etnorasiale și confesionale), temerile referitoare la identitatea culturală europeană și la factorii care o pot coagula pe aceasta se fac din nou simțite. Poziționările celor care dezbat contenciosul par, cel mai adesea, repliate către extreme. Între radicalismul respingerii totale și cel al acceptării fără limite se conturează greu o conduită mai echilibrată, cu „da“-uri și cu „nu“-uri, iar cei angajați de o parte și de alta a discuției nu ezită să își arunce, unii altora, diatribe inflamate.
…Și totuși, s-ar putea ca sub noutatea fenomenului să poată fi identificat doar un avatar al unor vechi tendințe pe care umanitatea le-a etalat nu o singură dată, în vremuri preistorice și istorice, și prin care istoria își plămădește chipul mereu înnoit, neținând seama de pretenția modernității de a stăvili de nestăvilitul.
