Recalcularea pensiilor militare a demonstrat încă o dată că Guvernul nu e în stare să ia o hotărâre coerentă. Bâlbâiala asta, între Guvern şi Înalta Curte, care contrazice hotărârile acestuia, dă, probabil, o idee justă despre România celor care o contemplă din afară. Şi dacă ar fi prima bâlbâială de acest gen, dar sunt mult prea multe. Legi, hotărâri de guvern, ordonanţe infirmate ba de Curtea Constituţională, ba de judecătorii, ba de Înalta Curte, cam ăsta e bilanţul profesionalismului Guvernului în funcţie. Sigur, vremurile nu sunt dintre cele mai propice unei guvernări fără hopuri, sigur, e din ce în ce mai greu să scoţi bani pentru buget, dar clienţii puterii aşteaptă şi trebuie satisfăcuţi, că vin alegerile. Din păcate, crizele au loc când vor ele, iar când coincid, la noi, cu anii electorali, atunci e dezastru. Aşa că nici la anul nu va fi altfel.
În condiţiile astea, nici nu mi se pare anormal că ţări ca Franţa sau Germania şi, mai nou, Finlanda se feresc ca de dracu’ să lase graniţa Uniunii Europene pe mâna noastră. Nu consider că e o jignire la adresa poporului român, cum o notă proastă nu e o jignire la adresa unui elev care nu şi-a învăţat lecţia. Ştiu, comparaţia asta se face până la saţietate, cu lecţia învăţată şi aşa mai departe, dar o reiau tocmai pentru că o ştie toată lumea. Reacţia dlui preşedinte mi se pare disproporţionată. Când doi îţi spun că eşti beat, cum spune o vorbă românească, te duci să te culci. Nu mă refer la vreo persoană, ci la noi ca ţară şi la cele două-trei colege care ne spun că nu ne putem îndeplini corect obligaţiile ţărilor din spaţiul Schengen.
Un ministru francez a invocat salariul unui vameş român, de 400 de euro, ca semn al nesiguranţei graniţei unde acesta lucrează. Evident că, la 400 de euro pe lună, te bucuri la încă o mie sau două, ori chiar mai mult, dacă ne gândim la vilele şi maşinile de lux pe care mulţi dintre vameşi trebuie, nu‑i aşa, să le întreţină. De altfel, un banc de prin anii ‘90 chiar despre asta vorbea. Spunea bancul acela că, în preajma zilei de naştere a unui vameş, colegii săi se sfătuiesc ce să-i dăruiască. Unul propune un automobil Mercedes, dar ceilalţi resping ideea, e prea puţin, pentru că mai are două plus un BMW. Atunci un altul are o altă idee: ce-ar fi să-i dăruim o vilă la cheie? Idee respinsă, e prea puţin, au şi el, şi fiu-său, şi fiică-sa câte una. Atunci, zice al treilea, de ziua lui să ne retragem toţi din tură şi să-l lăsăm numai pe el. E, nici aşa, e prea mult, spun ceilalţi. Nu ştiu ce i s-o fi dăruit vameşului din această poveste, bancul nu ne mai spune, dar ce e sigur este că bancul exagerează puţin, exact cât să atragă atenţia asupra unui fapt la care, cu alte cuvinte, mai diplomatic, se referea şi ministrul francez.
Dar ce legătură să aibă brambureala legislativă şi normativă guvernamentală din România cu intrarea noastră în spaţiul Schengen? Păi, are, pentru că pe o ţară guvernată aşa, la voia primelor impulsuri, fără nici un fel de estimări anterioare ale efectelor legiferărilor, fără dezbateri publice reale ale proiectelor legislative, nu te poţi baza. Ce bine de Germania, de Franţa şi de Finlanda că se pot feri de guvernarea noastră! Cred chiar că multă lume din UE regretă că ne au parteneri, aşa cum, din când în când, mai răbufneşte câte un neamţ sau vreun olandez care nu mai poate să tacă. Dar ce să facă bietul cetăţean român, pensionar militar sau pur şi simplu civil, care nu poate să pună barieră acestei guvernări la poarta curţii sale sau, mai ales, la uşa apartamentului de bloc în care stă? El nu poate să le spună halt, aşa cum, în mod naiv şi păgubos pentru ei, au încercat cândva, în ‘46, mănăşturenii din Cluj să se opună aşa-zisei democraţii populare cu inscripţia „Până aici democraţie, de aici Mănăştur” (un cartier din Cluj). Pentru că toate aceste măsuri pătrund prin ziduri, pe uşile şi ferestrele închise de frig, pe oriunde, nu te poţi feri de ele decât dacă alegi soluţia finală în ce te priveşte. În cimitir încă n-au ajuns reglementările nici unui guvern, după câte ştiu. Oricum, nu la doi metri sub pământ.
Tristeţea este că suntem împinşi mereu spre o singură concluzie: că noi, alegătorii, suntem de vină că nu găsim oameni mai pricepuţi, mai atenţi la ceea ce spun şi ce fac, mai cu frica lui Dumnezeu şi cu grija semenilor lor pe care-i guvernează. Uşor de spus, greu de făcut altfel, când trebuie să alegi din ceea ce ţi se dă. Or, ce ţi se dă? Cam tot aia, chiar dacă având alte pălării. În fond, clasa politică ne pune în faţă o oglindă care ne arată nouă înşine, dar şi celor din afară, cum suntem şi cât suntem.
Ţin minte sloganurile comuniste despre viitorul luminos şi despre viaţa mai bună spre care eram duşi, cam ca vitele în vagoane specifice, şi încep să cred că tot într-acolo ne îndreptăm, chiar dacă acum vorbim altfel şi avem chiar voie să spunem nu. Am mai făcut apel la cupletele lui Tănase şi altădată, dacă le găsiţi, cele în care e vorba despre criză, despre diminuări de salarii sau disponibilizări, despre lipsa medicamentelor şi a spitalelor, veţi avea impresia că au fost scrise aseară. Numai că de aseară au trecut 80 şi ceva de ani.
Poate măcar din bătuta asta pe loc ceva busuioc să răsară şi să-l exportăm, că în Vest se pune în mâncare, nu în păr şi sub pernă, ca-n cântecul Mariei Tănase.
