Puterea care batjocoreşte legea, încercând să modifice premisele unei consultări după ce aceasta s-a încheiat, e deja o tiranie sau visează la o tiranie, indiferent de acoperirea cu votul poporului.
Prezentul conflict politic şi legal actualizează o veche dispută, existentă cel puţin de la începutul secolului al XIX-lea, dacă nu de la sfârşitul celui anterior: aceea dintre regimul „popular” sau „democratic” şi regimul liberal, republican sau constituţional. Pentru liberalii clasici, precum „părinţii fondatori” ai SUA ori Benjamin Constant, John Stuart Mill, Alexis de Tocqueville, dar şi, mai târziu, I.C Brătianu, absolutismul regilor era deja un fapt revolut, iar marea primejdie devenise tirania populară, a democraţilor. Această formă de tiranie se instala prin referendumuri de consacrare a unei decizii deja luate de către putere, iar demagogi iscusiţi, precum Napoleon al III-lea sau Al. I. Cuza, la noi, au ştiut să profite din plin de acest procedeu de legitimare „populară”. Inspiraţi de exemplele antice – ale democraţiei directe şi totale, îndreptăţit criticată de Tucidide sau Aristotel -, vechii liberali au construit cu prudenţă şi moderaţie ceea ce noi numim „statul de drept”, a cărui supremaţie au afirmat-o răspicat împotriva pretenţiilor iacobine şi mai târziu socialiste: democraţia, ca să nu devină tiranie populară, trebuie să fie limitată de Constituţie, legi şi garanţii ale libertăţilor civice, economice şi politice. Din păcate, în secolul XX, temerile lor s-au adeverit în numeroase cazuri: demagogi precum Hitler sau Mussolini au ajuns la putere susţinuţi de mase, în al doilea caz, iar în cazul primului, prin alegeri şi manevre parlamentare, finalizate prin referendumuri. Majorităţi relative (dacă nu absolute) au stat mereu în spatele unor regimuri semifasciste sau social-fasciste, precum regimul Peron din Argentina. „Democraţi” şi „populari” şi-au spus toţi conducătorii autoritari: de la cei din regimurile comuniste („democraţiile populare”) până la cei din regimurile islamice; dar observaţi cât de puţine regimuri au îndrăznit să se numească pe sine „liberale”. Iar recursul la referendumuri de consacrare n-a fost deloc o raritate: de la Napoleon al III-lea la Hitler şi Carol al II-lea, „tirania populară” a ştiut bine să-şi legitimeze loviturile de stat prin „consultări populare” pe care apoi le câştiga sistematic cu scoruri masive.
Citeşte continuarea în Revista 22.
