Anunţarea unui summit de urgenţă în Iordania, la care participă lideri militari din SUA, Franţa, Germania, Italia, Canada, Turcia, Arabia Saudită şi Qatar, este o urmare binevenită după folosirea armelor chimice în Siria. Politica occidentală este la răscruce: comentarii sau acţiune, şlefuirea evenimentelor sau reacţia la ele.
După două campanii lungi şi dureroase în Irak şi Afganistan, înţeleg fiecare impuls al statelor de a se feri de turbulenţe, de a asista fără să intervină, de a-şi ascuţi limbajul, tocmai pentru a nu se angaja într-o intervenţie dură care ar urma să schimbe realitatea din teren. Dar trebuie să înţelegem că vor exista consecinţe dacă stăm să ne frângem mâinile în loc să le punem la treabă.
Oamenii se cutremură la gândul unei intervenţii militare. Dar contemplaţi viitoarele consecinţe ale inacţiunii şi tremuraţi: Siria, prinsă în carnagiul produs de brutalitatea lui Bashar al-Assad şi de ramurile afiliate al Al-Qaeda, un teren în care extremismul este mult mai periculos decât cel din Afganistanul anilor 1990; Egiptul în haos, iar Occidentul, oricât de nedrept, asistă ca şi cum dacă le-ar acorda sprijin, s-ar transforma într-o versiune sunnită a Iranului; şi Iranul însuşi, în ciuda noului preşedinte, încă este o dictatură teocratică, care deţine o bombă nucleară. Occidentul ar părea confuz, aliaţii săi ar fi consternaţi, iar duşmanii ar fi încurajaţi. Acesta este un scenariu de coşmar, dar nu este atât de departe de împlinire.
Să începem cu Egiptul. Pentru cei mai mulţi occidentali, este clar că armata egipteană a înlăturat un guvern ales democratic şi acum reprimă un partid politic legitim, omorându-i pe susţinători şi închizându-i liderii. Deci suntem pe un drum ferm spre ostracizarea noului guvern. Făcând aşa, credem că ne confirmăm valorile. Pot să înţeleg această viziune. Dar îmbrăţişarea ei ar fi o eroare strategică gravă.
Eroarea în această abordare rezidă în natura formaţiunii Frăţia Musulmană. O gândim ca pe un partid politic ca oricare altul. Dar nu este. Dacă vrei să aderi la Partidul Conservator din Marea Britanie sau la democraţii creştini din Germania sau Partidul Democratic din America, o poţi face extrem de simplu şi te vor primi cu braţele deschise. În toate aceste ţări, partidele respectă libertăţile democratice de bază.
Frăţia Musulmană nu este un astfel de partid. Ca să devii membru trebuie să treci printr-un proces de iniţiere şi îndoctrinare de şapte ani. Organizarea grupării seamănă foarte mult cu organizarea bolşevicilor.
Citiţi-le discursurile – nu pe acelea spuse pentru urechile Occidentului, ci pe cele adresate membrilor săi. Ceea ce făceau în Egipt nu a fost “o guvernare proastă”. Dacă alegi un guvern incompetent, atunci, ghinion, trebuie să trăieşti cu el. Frăţia Musulmană, prin contrast, a schimbat sistematic Constituţia şi a preluat controlul asupra instituţiilor-cheie ale statului, pentru a împiedica pe oricine să ridice probleme noii guvernări. Şi a făcut asta în spiritul valorilor în care crede, valori care le contrazic pe cele promovate în democraţie.
Deci putem să criticăm pe bună dreptate acţiunile şi exagerările noului guvern militar din Egipt, dar este dificil să contestăm intervenţia prin care a ajuns la putere. Acum, toate alegerile pe care le-ar face Egiptul vor fi păguboase. Acum, mulţi soldaţi şi poliţişti îngroaşă rândurile victimelor, ca şi mulţi civili, iar Egiptul este inundat cu arme, parţial din cauza căderii lui Muammar Gaddafi în Libia. Dar simpla condamnare a armatei nu ne va aduce mai aproape de restaurarea democraţiei în Egipt.
Egiptul nu este o creaţie a jocurilor de putere globale din secolul XIX sau XX. Este o civilizaţie străveche, care dăinuie de câteva mii de ani, stăpânită de o puternică mândrie naţională. În această societate, armata ocupă o poziţie importantă. Oamenii vor democraţie, dar îi vor dispreţui pe criticii occidentali, pe care îi vor percepe extrem de naivi în faţa unui atentat la democraţie al Frăţiei Musulmane.
Ar trebui să sprijim acest nou guvern în eforturile de stabilizare a ţării; să-i îndemnăm pe toţi, inclusiv pe membrii Frăţiei Musulmane, să se retragă de pe străzi şi să permită alegeri adecvate, la care să asiste observatori independenţi. Ar trebui concepută o nouă Constituţie care să protejeze drepturile minorităţilor şi trăsăturile specifice ale comunităţii, iar toate partidele politice ar trebui să acţioneze în spiritul transparenţei şi ataşamentului pentru democraţie.
Aceasta este singura modalitate realistă pentru a-i ajuta pe aceia – probabil majoritatea – care vor o democraţie autentică, nu alegeri ca pretext pentru dominare.
În Siria ştim ce se întâmplă- şi că este greşit să lăsăm să se întâmple asta. Dar, lăsând la o parte orice argument moral, să ne gândim numai la interesul lumii în acest moment. A nu face nimic înseamnă să asistăm la dezintegrarea Siriei, divizată prin sânge, în contextul în care ţările din jurul ei sunt destabilizate şi valurile de terorism se abat asupra regiunii. Assad ar rămâne la putere în cea mai puternică zonă a ţării, iar partea de est a ţării ar mocni de furie. Iranul, cu sprijinul Rusiei, ar căpăta influenţă- şi ar lăsa Occidentul aparent fără putere.
Aud oamenii vorbind ca şi cum nu s-ar putea face nimic: sistemele de apărare ale Siriei sunt mult prea puternice, chestiunile prea complexe şi, în orice eventualitate, de cesă ia apărarea unei părţi, când actuala este la fel de rea ca succesoarea?
Dar alţii sprijină anumite părţi. Ei nu sunt îngroziţi la ideea unei intervenţii. Ei intervin în sprijinul unui regim care asupreşte civilii cu mijloace care n-au mai fost folosite de pe vremea lui Sad-dam Hussein.
Este timpul să luăm partea cuiva: partea celor care vor ceea ce vrem şi noi, a celor care consideră că societăţile noastre, cu toate lipsurile lor, sunt de admirat, a celor ce ştiu că nu ar trebui să fie puşi în faţa unei alegeri între tiranie şi teocraţie. Detest noţiunea implicită din spatele multor comentarii care susţin că arabii sau, mai rău, islamicii sunt incapabili să-şi imagineze cum arată o societate liberă, că nu se poate avea încredere în ei cu ceva atât de modern precum noţiunea de stat, unde religia ocupă locul pe care ar trebui să-l aibă în fapt.
Asta nu este adevărat. Ceea ce este adevărat e că se dă o luptă pe viaţă şi moarte pentru viitorul islamului, cu extremiştii care încearcă să subjuge tradiţiile deschise ale islamului şi ale lumii moderne.
Nu ar trebui să fim neutri în această bătălie. Oriunde s-ar întâmpla, în Iran, în Siria, Egipt, Libia şi Tunisia, ca şi în Africa, Asia Centrală şi Orientul Îndepărtat, oamenii nevinovaţi îşi pierd vieţile din cauza extremismului şi ar trebui să le sărim în ajutor.
Ca unul din arhitecţii politicilor de după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, cunosc momentele în care apar controversele şi durerea şi cât costă deciziile luate. Înţeleg de ce pendulul atârnă atât de greu în partea cealaltă. Dar nu este necesar să revenim la acea politică ca să putem schimba situaţia. Iar forţele care au făcut ca intervenţiile dinIrak şi Afganistan să fie atât de dificile sunt aceleaşi forţe care au pornit furtuna de astăzi.
Ele trebuie învinse. Ar trebui să le învingem, indiferent cât de mult ar dura, pentru că altfel ele nu vor dispărea. Vor deveni mai puternice, până vom ajunge la o nouă răscruce; în acel punct, nu va mai exista o alegere.
