Televiziunile nu propun mereu acelasi lucru, aceeasi combinatie de balci politic cu susa colorata, de pistoale lucioase si sani exacti. Nu. Exista un alt fel de happy hours, nu-i vorba despre cele ale lui Catalin Maruta. Exista o vreme pentru un public tanar, pretentios, unul la curent, bransat, sensibil si urban in acelasi timp. Exista filme pe TVR2, pe Cultural, pe TVR1 chiar, uneori pe PRO Cinema care contrazic ideea de televiziune-distractie si care, in acelasi regim rapid al vizualului dinamic, propun arta contemporana; filme bune, mai ales, pentru ca este mai greu de realizat emisiuni bune in lipsa unor vedete pe masura, iar noi n-am lansat, de la Iosif Sava incoace, nici o vedeta culturala de calibru (cineva care nu trebuie sa fie scriitor sau critic sau pictor, ci moderator). Multa lume se plange ca ora de difuzare a acestor filme premium este imposibila: noaptea tarziu. Eu vad in acest exil orar singura dovada palpabila a diferentierii pe care o opereaza televiziunea intre publicul obisnuit si cel special si, mai mult, intre un timp cotidian si unul aparte. Ceea ce poti avea usor iti ofera putin. Filmele de la ora opt seara sunt toate proaste. Filmele de dupa-amiaza sunt, de obicei, din ciclul "Daca doriti sa revedeti…", pentru cei mai putini activi si pentru cei mai nostalgici dintre noi. Cei care vor arta trebuie sa se sacrifice. Un sacrificiu de inteles in doua moduri: fie sa se sacrifice sa se culce tarziu cand a doua zi trebuie sa se trezeasca devreme, fie sa se sacrifice pe altarul unui stil de viata: sa isi asume alt program de viata decat "restul". In aceasta plasare a programelor de varf calitativ la ore tarzii (fata de programele proaste lasate la ore de varf) vad o manifestare de elitism pe care desigur ca unii o gusta, pentru ca vine in intampinarea propriei lor imagini despre sine. Cinefilul nu se trezeste dis-de-dimineata, deci are vreme de un film bun la miezul noptii, dupa care urmeaza un somn linistit pana la pranz, care survoleaza dimineata rece in care, siruri-siruri, "oamenii muncii" pleaca la slujbe. Chiar daca eu insumi fac parte astazi dintre ei, imi amintesc superioritatea cu care ii priveam pe la cinci-sase dimineata cand ma intorceam de la vreo petrecere, student fiind. Eram un mic stapan al lumii, pentru ca aveam acces intr-o parte a ei putin calcata. Exista si in televiziune o zona de umbra, in care nu se stie "ce se da", in care farmecul reluarii nu se compara cu brutalitatea directului, in care imaginile capata alta atmosfera, timpul se lungeste si iese de sub presiunea tic-tac-ului. Televiziunea are si ea zonele ei de eclipsa sau de rasarit, suspendate oarecum deasupra "programului", pe care le parcurgi arareori cu aceeasi detasare si betie ca-ntr-un mers pe deasupra Pamantului.
