Prezenta presedintelui Romaniei la Belgrad readuce in atentie chestiunea relatiilor dintre tara noastra si vecinii sarbi. Chestiunile curente aflate in discutie, in primul rand statutul Kosovo – dar nu numai, daca e sa se aiba in vedere populatia de limba si origine romanica de pe teritoriul sarbesc, ca si mostenirea istorica mai putin simpla decat ar dori-o unii – fac ca, in mod paradoxal, raportarea noastra la intregul contencios iugoslav sa para inadecvata prin inconsecventa ori superficialitate. Atunci cand se invoca buna vecinatate traditionala dintre noi, se trece prea repede cu vederea peste crizele survenite la sfarsitul primului razboi mondial, cand armata sarba a ocupat Banatul romanesc, fiind alungata de acolo doar prin interventia fortelor franceze ori bombardarea Timisoarei de catre sarbi, in primavara anului 1941, inainte de intrarea noastra formala in razboi, pentru ca, pasamite, pe aeroportul capitalei Banatului s-ar fi aflat avioane hitleriste.
Nici romanii, de altfel, nu s-au purtat mereu cu manusi fata de acesti frati ai lor intru ortodoxie. Dar nu pentru ca si-ar fi amintit eforturile de sarbizare a romanilor din vest, prin episcopii sarbi, in perioada dinainte de inscaunarea lui Andrei saguna, au afisat, la granita comuna, guvernantii comunisti din vremea lui Stalin, pancartele cu "Calaul Tito". si nu din vreo dorinta de revansa istorica, ci in virtutea unor optiuni strategice, a dat Bucurestiul acces liber avioanelor NATO in 1999, cand acestea au bombardat Belgradul lui Milosevici. Este insa drept ca, in contextul acestui ultim prilej, intr-o Romanie aflata ea insasi in pragul colapsului – din cauza hoardelor mineresti agitate de Miron Cozma si de cei din spatele lui –, contrabanda cu combustibil a inflorit miraculos pe sub nasul naivelor autoritati de la frontiera, imbogatindu-i pe smecherii clipei, dar si sabotand in buna parte credibilitatea de aliat NATO al Romaniei. La mijloc trebuie ca au fost nu doar interese venale, ci si activitati discrete menite sa sublinieze o intrajutorare la ananghie a celor bombardati.
Situatia, discutata ulterior de presa, dezvaluie, retrospectiv, o ambiguitate politica persistenta, o incapacitate de elaborare a unei conduite coerente la nivelul politicii romanesti de perspectiva, o criza de viziune sau o precaritate a expertilor si expertizei. In nici un caz nu este insa vorba despre o prietenie romantica, de nezdruncinat, intre doua popoare vecine, ci mai degraba de un pachet de probleme pe care specialistii de la externe le trateaza, pesemne, disociat, fara a le asambla intr-o imagine de ansamblu. Practic, ca si in cazul Moldovei, la aceasta ora inca, Romania nu are in minte o linie clara, numai buna de aplicat in chestiunea raporturilor romano-sarbe.
Dovada? Suntem cu NATO si cu UE, participam la razboaiele SUA pe mai multe teatre de operatiuni, dar dam declaratii de nerecunoastere a independentei Kosovo, facand opinie separata in raport cu aliatii occidentali si parand instalati bine mersi in tabara Moscovei. Iar asta pentru ca, tot in acelasi timp, BOR sa fie dezavuata de catre ierarhii rusi si sarbi pentru atitudinea ei referitoare la situatia ecleziastica din Moldova, iar unul dintre candidatii in actualele alegeri sa ne arate cu degetul pentru decizia din 1999, uitand sa mentioneze si ajutoarele substantiale orientate chiar in acel moment, pe diverse canale si in felurite chipuri, catre Serbia.
Ezitante, timorate sau numai indiferente, guvernele Romaniei perpetueaza si situatia romanilor din Valea Timocului si din Banatul Sarbesc. Ramane de neinteles de ce soarta romanilor din Moldova – care au, de bine, de rau, propria organizare statala si instante legale care sa ii reprezinte – sensibilizeaza Cotroceniul, in timp ce "vlahii" din Timoc sau romanii din Voivodina par sa nu prea incapa pe aceeasi agenda. Motivele de oportunitate – de tipul "nu e acum momentul!" – pot fi invocate oricand, dar cancelariile cu ce isi ocupa oare timpul? A vazut cineva un plan pe etape, cu termene clare, a carui aplicare sa modifice situatia din teren? Poate ca el exista pe undeva, dar de ce nu iese la iveala si nu il discuta nimeni?
Din cand in cand, ziarele scriu despre toate acestea, organizatiile civice se implica in diverse proiecte cu raza joasa de actiune – de unde forte pentru mai mult?! –, dar personajele din fruntea statului par sa se rezume la declaratii de principiu, uneori insuficient intemeiate pe o documentare cat mai completa. De fapt, avem vreun plan – fie bun, fie rau – legat de relatia cu Serbia? Daca nu, sa ne rezumam sa constatam ca intreprinzatorii romani, de stat ori privati, isi croiesc drum, cu succese schimbatoare si de anverguri diferite, la sud de Dunare si sa lasam totul, ca mereu, doar pe seama lor.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
