O victorie fără efectul scontat. Partidul preşedintelui Erdogan a ieşit în frunte la alegerile legislative, dar pierde majoritatea absolută deţinută de 13 ani în Parlament, spulberând visul puterii absolute al liderului turc.
Legislativele din Turcia din 7 iunie reprezintă o serioasă înfrângere pentru Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), islamo-conservator, care, pentru prima oară după 2002 pierde majoritatea absolută în Parlament. Rămâne primul partid politic din ţară, dar căderea este umilitoare. Acest eşec al partidului său spulberă speranţele preşedintelui turc, Recep Tayyip Erdogan, de a-şi asuma puteri extinse prin instaurarea unui regim prezidenţial. Erdogan, liderul moderat cel mai popular în Turcia, dar şi cel mai contestat, sperase într-o victorie zdrobitoare pentru AKP, pentru a-i permite modificarea Constituţiei şi crearea unei preşedinţii mai puternice, în stil american. Pentru asta, AKP ar fi trebuit să obţină două treimi din locurile din Parlament.
Scenariul a fost bulversat şi rezultatul scrutinului lasă AKP incapabil să guverneze singur, pentru prima oară de la venirea la putere acum 13 ani, urmând să facă faţă unei perioade de negocieri dificile în vederea unei coaliţii cu partide din opoziţie reticente sau cu posibilitatea unor alte alegeri anticipate. Cu 98% din buletinele de vot numărate, AKP a obţinut 40,8% din sufragii. „Toată lumea trebuie să vadă că AKP este învingătorul şi liderul acestor alegeri“, declara premierul Ahmet Davutoglu, şeful AKP, în discursul adresat în seara zilei alegerilor de la sediul din Ankara al partidului său.
Răzbunarea electoratului
Este vorba de o serioasă înfrângere pentru Erdogan, care se şi vedea un super-preşedinte. Punând proiectul său de „sultanat“ în centrul legislativelor, a făcut un referendum asupra propriei persoane. Răspunsul electoratului este fără echivoc. Îşi imagina 400 de deputaţi AKP în Parlament? Nu îi are. Visa modificarea Constituţiei pentru a-şi întări puterea? Nu va putea. Nu numai proiectul său de super-putere a murit, dar chiar steaua sa a pălit considerabil. Aruncându-se cu totul în campanie, în pofida neutralităţii cerute de funcţia prezidenţială, polarizând societatea în discursurile sale, Erdogan a pierdut adeziunea unei mari părţi a electoratului său. Este departe de acel Tayyip din 2002 care capta atenţia publicului vorbind de pluralism, de libertate şi reforme. În 2015, cuvintele „complot“, „terorism“ şi „structură paralelă“ se află în centrul fiecăruia dintre discursurile sale.
Autoritarismul său a fost perceput ca fără limite. Presa, justiţia, poliţia au fost plasate sub strictul lui control. Angajat din decembrie 2013 într-o vastă epurare contra confreriei fostului său mentor, imamul Fetullah Gulen, exilat în SUA, el a mutat, destituit sau arestat poliţişti, judecători şi procurori. Un jurnalist emite critici? În cel mai bun caz este demis dacă nu este acuzat de „terorism“ sau de „complot contra statului“. Un video care îi displace ajunge pe YouTube sau Twitter? Erdogan nu ezită să îl blocheze. Opozanţii sunt „trădători“. Până acum turcii au înghiţit, inclusiv dezvăluirile despre corupţie care au izbucnit în decembrie 2013 privind anturajul său familial şi guvernul – Erdogan era atunci premier.
Premieră în peisajul politic
Scrutinul din 7 iunie a marcat altă premieră în peisajul politic din Turcia – partidul kurd HDP (Partidul democratic al poporului) a depăşit bara de 10% impusă partidelor pentru obţinerea unui loc în Parlament. Cu 13% din voturi, HDP a obţinut 79 locuri. „Am obţinut o mare victorie (…) cei care vor libertate, democraţie şi pace au câştigat, cei care vor autoritarism, care sunt aroganţi şi care se consideră ca singurii deţinători ai Turciei au pierdut“, a declarat carismaticul şef al partidului, Selahattin Demirtaş, într-o conferinţă de presă la Istanbul.
Alţi doi principali concurenţi ai partidului aflat la putere, Partidul republican al poporului (CHP, social-democrat) şi Partidul acţiunii naţionaliste (MHP, dreapta), au obţinut 25,1% şi respectiv 16,4% din voturi totalizând 132 şi respectiv 81 locuri.
Câştigător al tuturor scrutinelor după 2002, AKP se prezintă pentru prima oară slăbit în faţa alegătorilor, victimă a unui declin economic şi a criticilor repetate asupra derivei autoritare a şefului său istoric, Erdogan. Acest prim „rateu“ electoral sună ca o severă înfrângere pentru Recep Tayyip Erdogan, care a făcut din acest scrutin un referendum în jurul propriei persoane. „AKP nu a pierdut alegerile, dar Erdogan a pierdut orice speranţă de a trece Turcia într-un sistem prezidenţial“, estimează universitarul Ahmet Insel.
Pe toată perioada campaniei electorale, opoziţia s-a împotrivit vehement proiectului său, calificat ca „dictatură constituţională“. „Am pus capăt a ceea ce ar fi fost o epocă de represiune prin mijloace democratice. Turcia a câştigat, democraţia a câştigat“, a precizat preşedintele CHP, Kemal Kilicdaroglu. „Este începutul sfârşitului pentru AKP“ a comentat şi şeful MHP, Devlet Bahceli.
HDP în Parlament
După anunţarea victoriei partidului HDP, kurzii au inundat străzile oraşului din sud, Diyarbakir, fluturând drapele şi lansând focuri de artificii. Liderul partidului a exclus o coaliţie cu AKP şi a precizat că rezultatul alegerilor a pus capăt discuţiei privind puteri prezidenţiale forte, aşa cum susţinea Erdogan. Rezultatele parţiale arată că HDP, cu rădăcini în naţionalismul kurd, a reuşit să-şi extindă susţinerea dincolo de votul său kurd de bază, la elemente de centru-stânga şi laice, dezamăgite de Erdogan. Şi este susceptibil să joace un rol important în Parlament, în special să încerce să avanseze procesul de pace care durează de doi ani, între statul turc şi Partidul Muncitorilor din Kurdistan, PKK, grup militant care a recurs la arme în 1984.
Kurzii ocupă acum poziţia râvnită de „făcător de regi“ în Turcia. HDP deţinea deja 29 locuri în Parlamentul care şi-a încheiat mandatul, dar aleşii săi erau sub eticheta de independenţi, pentru a evita pragul de 10%. Aceşti deputaţi formau un grup care nu îşi găsise culoarea. După apropierea pragului de 10% la alegerile de anul trecut, Demirtaş, avocat, 42 ani, a confirmat că devenise o figură politică importantă în ţară. La baza succesului său stă transformarea reuşită a HDP dintr-o mişcare a comunităţii kurde a ţării, care reprezintă 20% din populaţia turcă, şi apropiată de rebelii PKK, într-un partid modern, cu fibră socială şi deschis femeilor şi tuturor minorităţilor. Demirtaş a fost fondator al unei secţiuni Amnesty International la Diyarbakir.
