Cele doua mandate succesive ale guvernarii George W. Bush au avut drept caracteristica, in marile probleme internationale care s-au ridicat in calea Americii, optiunea confruntarii. Ca raspuns la atentatul din 11 septembrie 2009 s-a decis pornirea unui razboi de catre NATO impotriva talibanilor afgani. Alternativa unei operatii de politie tintite anti-Al Qaida impotriva locurilor care asigurau un refugiu efectiv al grupurilor teroriste a fost lasata deoparte. Intr-un fel, Bin Laden nu ar fi decis altceva daca ar fi fost un responsabil american: SUA au reactionat la provocarea terorista in modul pe care teroristii contau. Trebuie sa admitem ca a fost un soi de fatalitate? Dupa opt ani, trupele nu controleaza terenul afgan, iar Hamid Karzai este, in cel mai bun caz, un fel de "guvernator al Kabulului". A doua mare optiune strategica a fost aceea de-a proclama existenta unei "Axe a Raului", compusa din Irak, Iran, si Coreea de Nord. Intru combaterea "Axei", SUA (care nu au reusit sa aiba avizul ONU, spre deosebire de interventia din Afganistan) au pornit razboiul din Irak, distrugand regimul Saddam Hussein, dar lasand in urma o republica subreda in care siitii, sunnitii si kurzii abia asteapta sa se incaiere, dupa plecarea ultimelor trupe straine. In ce priveste Iranul, el nu pare dispus la concesii in privinta opririi imbogatirii uraniului, deci a fabricarii armei nucleare; iar Coreea de Nord, a carei populatie este pur si simplu dresata pentru a face fata teroarei si foametei, isi continua primejdiosul joc nuclear.
Presedintia Obama, in care lumea intreaga isi pune noi si mari sperante, este in mod natural chemata sa schimbe strategia Satelor Unite. Dar, oricare ar fi politica americana, ea nu poate sa-si schimbe marca ei de origine: aceea de-a fi promotorul si cel mai mare sprijinitor al democratiei parlamentare. Chiar acolo unde au sustinut dictaturi (cum a fost, cu multi ani in urma, regimul Pinochet in Chile) americanii au facut-o in numele democratiei, invocand primejdia instalarii unui regim comunist.
Barack Obama a dovedit de curand ca apararea democratiei este sloganul numarul 1 al politicii americane, anuntand o posibila moderare a blocadei anti-Cuba, ceea ce a provocat o reactie favorabila in unica tara comunista a Americilor. Dar conditia explicita a fost speranta ca republica din Antile va face pasi pe calea democratiei. Iar la conferinta panamericana din Trinidad, presedintele Statelor Unite a dat mana cu ultraautoritarul presedinte venezuelian Hugo Chavez; impreuna ei au evocat posibilitatea retrimiterii unui ambasador al Venezuelei la Washington, cu o sansa de-a pune capat unei lungi perioade de racire a relatiilor intre cele doua tari.
In schimb, intr-o alta intalnire importanta – conferinta impotriva rasismului de la Geneva –, americanii au renuntat sa participe, din pricina ca aceasta reuniune internationala oferea sansa unor tari departe de-a fi democratice de-a discuta probleme care nu aveau nimic de-a face cu rasismul. Intr-adevar, presedintele Iranului, Ahmadinejad, cunoscut negator al Shoah, a lansat atacuri extrem de violente impotriva Israelului, asimiland conflictul cu Palestina cu o forma de rasism.
Situatia de criza economica cu totul inedita in care se afla intreaga omenire (depasind, dupa majoritatea comentatorilor avizati, gravitatea tuturor crizelor ciclice de pana acum) impune si o noua abordare strategica. Ratiunea impinge spre cautarea unei formule pacifice. Dar pacea nu poate fi decat rodul unor concesii reciproce; aceste concesii, daca este vorba sa fie elemente de progres, nu trebuie sa fie resimtite de partea adversa ca un semn de slabiciune. Baza reconstruirii increderii sunt concesiile reciproce. Dar daca aceste concesii sunt urmate de o reactie negativa de cealalta parte, constructia se prabuseste. In relatiile cu Iranul, noua administratie americana anuntase, de pilda, ca nu mai considera ca un prealabil la orice discutie oprirea fabricarii uraniului imbogatit. Raspunsul a venit printr-o atitudine si mai agresiva a Iranului, la Geneva.
A doua posibilitate a iesirii din criza este tocmai escaladarea conflictului, pregatirea razboiului, asa cum s-a intamplat dupa Marea Depresiune inceputa in 1929. Distrugerile provocate de razboi permit, de obicei, relansarea economiilor. Dar in conditiile tehnologice ale razboiului modern, o astfel de solutie apare monstruoasa. Nu ar mai fi nimic de reconstruit! Solutia negocierilor se impune cu o atat mai mare forta.
Sau, atunci, tensiunile vor continua un timp indefinit, fiecare parte contand pe uzura materiala si morala a celeilalte. Numai ca saracia rezista mai bine decat bogatia, superstitia este mai tenace decat ratiunea si chiar terorismul, mereu schimbator, mereu insesizabil, pare sa nu fie prea sensibil la tehnologiile tactice ultrasofisticate de tip "Robocop" despre care, la inceputul conflictului irakian, ni se spunea ca vor modifica legile razboiului si, in ultima instanta, ale pacii.
