Stolojan, eternul salvator

Scos din maneca sa larga (sau nu?) de dl Ion Iliescu, la caderea Guvernului Roman, in septembrie 1991, dl Theodor Stolojan s-a afirmat mai intai pe scena politica drept brav si credibil sustinator al „singurului om politic” din Romania, dl… ati ghicit: Ion Iliescu. Trecut, insa, pe la Banca Mondiala, fostul responsabil cu fondurile valutare din Banca Nationala a lui Ceausescu incepuse deja sa aiba „altele in sufletul sau”, cum spunea, in alte vremuri, Pristanda. Infruntand cu barbatie mirarea mai mult sau mai putin publica, dl Theodor Stolojan s-a prezentat la PNL si n-a durat mult pana cand meritele (care?) sa-i fie recunoscute si dl Valeriu Stoica sa-i lase locul, considerand ca e singurul care-l merita. Dar liberalismul l-a uzat pe dl Stolojan mult mai rapid decat o facusera fondurile valutare de altadata, astfel incat, tocmai cand era sa candideze la presedintia republicii noastre, inca destul de populare, s-a imbolnavit si, storcandu-i lacrimi sincere colegului de alianta incipienta, Traian Basescu, a anuntat ca se retrage dintr-o cursa pe care nici n-o incepuse inca. Probabil ca multi dintre alegatorii din Romania vor fi incercat sa-si imagineze prezenta domniei sale in campania electorala pe post de candidat al opozitiei, dupa ce de prea multe ori fusese de partea cealalta. Asemenea procese mentale sunt insa de prisos, ele nu elucideaza nimic, nici chiar enigma acestei Otilii sui generis, cazute pe capul nostru, ca atatea alte enigme, mai mult sau mai putin impiedicate la rostire, pe care ni le-a harazit postrevolutia. Cert este ca, la putin timp dupa ce se prezentase lumii cu figura galbejita a unui bolnav cronic, liberalul destul de recent, retras din toate functiile, si-a revenit, fizic, iar victoria pe muchie a dlui Traian Basescu l-a gasit tocmai potrivit pentru un post de consilier cu rang de ministru. Cum orice om viseaza, insa, un rang ceva mai inalt decat cel pe care l-a atins, ministrul ce poate sa-si doreasca, pentru el si pentru familia sa si prietenii sai, altceva decat postul de prim-ministru? Pe care l-a avut, aproape interimar, pregatind a doua tura de alegeri libere din Romania, in 1992. Atunci, n-a facut nici reforma, n-a prezentat lumii nici vreun proiect de strategie guvernamentala, pentru ca nici nu se punea problema unei asemenea comportari. Acum, insa, din pozitia retrasa de la Cotroceni, dl Stolojan a inceput sa dea sfaturi liberalilor, a inceput sa priveasca in viitor cu, vorba bancului despre Lenin, fruntea sa inalta, ochii sai arzatori (ma rog, asa e bancul) atintiti intr-acolo. Cutreiera filialele PNL nu se stie bine in ce calitate, asa, ca salvator ce se afla, si, probabil, le spune ca e rau sa tii cu Tariceanu si e bine sa tii cu Basescu. E drept, modelul sau politic s-a mai schimbat, din 2000 incoace, dar nu se poate spune ca Stolojan a ramas fara model. Si, nou sau vechi, domnia sa tine sa-l strecoare, usurel, nu cu forta – de aceea, probabil, si este preferat de atata lume – in mintile alegatorilor, ca sa stie acestia cum sa voteze data viitoare. Caci atunci cand le-a vorbit de dl Iliescu, modelul domniei sale chiar a castigat a nu stiu cata presedintie. Dl Stolojan are mana buna, s-ar zice. Se pare ca asa cred si o seama din cei chestionati in recentul sondaj INSOMAR, care-l scot din uitare si-l plaseaza sus de tot. Cam sus pentru un personaj retras, si tocmai de aceea de incredere, pesemne. Ramane mai departe enigma retragerilor sale, cine si de ce il retrage si-l scoate apoi, „pac la Razboiu”, dar si aceea a salturilor pe care acest personaj dintre cele mai sterse din istoria postrevolutionara romaneasca le face in sondaje, atunci cand ti-e lumea mai draga.