Nu s-ar zice ca juriul suedez care acorda cea mai ravnita cununa literara planetara a excelat totdeauna in temeritate si originalitate. Pornise cu stangul inca de la inceput, preferandu-i marelui Tolstoi un soi de versificator demagog pe atunci la moda – francezul Sully Prudhomme, cel obsedat de "poezia stiintifica". Iar cu trecerea anilor a comis si alte nedreptati: e destul sa privesti lista refuzatilor pentru a-ti alcatui o biblioteca ideala. Dar alegerea Hertei Müller in acest an il spala de multe pacate, chiar daca protestele unora si sarcasmele altora sunt mai vehemente ca de obicei. A ales o voce care abia reusea sa sopteasca. si ii ofera amplificatoarele actualitatii pentru ca ea sa-si urle durerea. Iar restul omenirii, prinsa deja cu grijile crizei economice sau in valtoarea spectacolului amnezic al actualitatii, nu este tocmai sigura ca vrea lecturi care o intorc la anii sumbri ai comunismului de dinaintea prabusirii Zidului berlinez.
Si poate nici la perioada tulbure care a precedat instalarea imperiului sovietic pe provinciile dezmembrate ale fostului Imperiu Austro-Ungar. Caci aceasta poeta/prozatoare nascuta intr-o provincie bizara – cum se pronunta… Banat? – unde s-au interferat cele doua imperii si istoriile lor vine si pune in cauza noile aglutinari ale indiferentei. Ea nu uita nici ca tatal ei a fost silit sa intre in SS (sau a facut-o inconstient, ceea ce e totuna) cand unitatile Wermachtului traversau pricajita provincie in drumul lor spre Urali. Nu uita nici furia cu care comunistii romani i-au deportat mai apoi pe svabi – cum se pronunta? – spre pustiul Baraganului, cand nu au fost dusi spre arhipelagul Gulagului. si intreaba cu incapatanare de ce a fost asa, de ce i s-a intamplat ei? De ce atatea persecutii colective numai fiindca in Transilvania existau de cateva veacuri doua etnii germane aduse de alte valuri istorice? Razbunare debila, dar la fel de implacabila ca mecanismul tragediilor antice.
Material friabil in mana oricarui scriitor, dar bun de constructii pentru cine ii cunoaste consistenta. Iar Herta nu vrea sa uite ca ar fi uitat, poate, la randul ei, de toate acestea daca teribil de vascoasa Securitate ar fi lasat-o in pace sa-si scrie paginile care uneori pot aduce si uitarea, impacarea. Caci daca istoria nu raspunde niciodata la intrebarile tale, numai literatura e singurul mod suportabil de a te intreba ca sa poti renunta la raspunsuri.
Or, de indata ce a inceput sa-si puna cateva intrebari in scris scormonind in istoria comunatii ei si in mormanul de nefericire personal-colectiva, hermeneutii cu microfoane secrete ai comitetului de lectura numit Securitate s-au apucat sa-i umble prin texte si sa-i faca viata imposibila. I-au fabricat rapid si o reputatie insuportabila in Germania (vezi probele de intoxicare publicate de presa romaneasca in aceste zile), unde ea facuse o prima tentativa sa publice fara sa fi cerut voie.
Chiar si pentru cei care prin anii ‘80 cunosteam si aplaudam darzenia cu care grupul tinerilor scriitori din Banat isi apara libertatea si autenticitatea, aceste documente vazute acum sunt infioratoare. Nimeni nu ar fi putut scapa intreg din acel malaxor. Un vast arsenal de servicii secrete pus sa fabrice simultan, in Germania si in Romania, documente compromitatoare impotriva unei tinere scriitoare, numai fiindca ea deranja prin exces de curiozitate. Se temea oare atat de tare regimul ceausist de puterea unui condei liber? Avea de ce, daca luam in seama tenacitatea cu care Herta Müller a invins si ostilitatea zbirilor ei de atunci, si politicoasa indiferenta din lumea libera, tentata sa nu mai ia in seama micile drame ce se vor fi petrecut mai demult prin neinsemnatele provincii.
O data cu acest Nobel vin stiri noi din vechile provincii ale durerii. Dar sosesc intr-un moment cand toata lumea vrea sau a fost in mod insidios invatata sa uite. stiri care sunt, vai, nu doar o reactualizare a trecutului sau un fel de a bransa reflectoare ceva mai puternice peste vechile dureri, cum zicea Bacovia. Dar care pentru neispravita experienta democratica din Romania devin o brutala readucere cu nasul in materia fetida a lasitatilor din ultimele doua decenii. Daca s-a dorit o stigmatizare a trecutului comunist, ar fi trebuit sa se procedeze cu forta de impact si cu intransigenta etica pe care le ofera conduita si scrierile acestei autoare. Ea deranjeaza teribil si astazi establishmentul noii puteri din patria ei natala atunci cand spune ca nu au avut loc nici un adevarat examen de constiinta, nici o curatenie generala in grajdurile augiene ale fostei nomenclaturi.
Sigur, noi credem ca le stim pe toate acestea. Asa cum multi scritori romani cred ca stiu ei cum s-ar fabrica, la o adica, un adevarat roman pentru un Nobel; sau cum ar trebui sa se prezinte noua creatie romaneasca in spectacolul nihilismului postmodern mondial. Dar vine Herta noastra cea expatriata cu forta, marturisind ca ea continua sa gandeasca in structurile limbii romane, desi se exprima in limba lui Werfel, cu dovada rectitudinii sale stilistice si morale, si ne readuce brutal la un chestionar esential despre valorile vietii. Nimeni nu vazuse sosind aceasta lovitura de maciuca! si inca intr-un moment in care clasa politica isi da din nou toata masura diletantismului ei aflat in vesel concubinaj cu incultura si mitocania.
Sigur, daca Nobelul ar fi fost ceva mai de pe plaiurile noastre geto-dacice, cu putina fandoseala mistica sau cu sagalnicii sexuale, agrementate, eventual, de pasaje sapientiale din tustrele provinciile istorice, ce s-ar mai fi vanturat exemplul si patentul de celebritate colectiva in lesinata campanie electorala! Asa, catindatii se multumesc cu puseurile liricoidale proprii. Iar bietul om de rand, cu neo-necazurile sale, va rata, mai mult ca sigur, si electrocutarea numita Herta Müller. Fiindca romanele ei n-o sa intre pe noul criteriu valoric de bestsellers adoptat si de lasitatile editoriale. si fiindca literatura si-a pierdut, sau a fost ajutata sa si le piarda, in aceste doua decenii, importanta si puterea de ferment social pe care si le castigase totusi in vremuri vitrege de anomie.
