Vreme de secole, cam de prin secolul al XVI-lea – dar şi mai cu putere din veacul fanariot, al XVIII-lea – românii din Moldova şi din Valahia şi-au dorit să capete înapoi ceea ce pierduseră: un stat al lor, unul cum avuseseră, precum acela pe care îl pierduseră în lupte, fiind înrobiţi de puterea Semilunii. În Transilvania românii şi l-au dorit dintotdeauna, adică de mult mai devreme. L-au primit mai târziu, în 1918, dar… l-au primit. După ultima domnie a lui Vlad Ţepeş (aşadar, în sec. al XV-lea deja) şi după prima guvernare a lui Petru Rareş, clasa politică a românilor nu a mai făcut chiar ce voia. Trebuia să plece capul şi să flexeze genunchii la Ţarigrad, căutând, în acelaşi timp, contrabalansul puterii Semilunii la imperiile şi regatele dimprejur: la habsburgi, la regii Poloniei, apoi la ţarii moscoviţi.
Nu toţi românii aveau preocuparea propriului stat. Ar fi absurd să creadă cineva că amărâţii puteau măcar gândi ceva de acest fel în vremuri când „ţara“ – cea politică şi legală – erau boierii. Dar şi cei care ţineau cu unul sau altul dintre protectorii potenţiali ai „moşiei“ lor înrobite vedeau lumina într-o visată epocă de independenţă şi de mărire a propriei puteri prin unirea cu ceilalţi vorbitori de română.
Să nu imaginăm, romantic, acest mod de a visa şi de a acţiona într-o culoare celestă. Era, dimpotrivă, cât se poate de pragmatic. De ce să se irosească banii şi bucatele la Bosfor când acele foloase li se cuveneau lor? Un stat român puternic şi de sine stătător a însemnat, de aceea, un ideal bine ancorat în realităţile locului. Nu suspendarea birurilor, ci schimbarea destinatarului lor.
După dominaţia turcească a venit cea rusă, chiar dacă incompletă şi cu întreruperi. Prima Constituţie, dată de generalul Kiseleff pentru ambele principate, aşa-numitele Regulamente Organice, a venit cu gândul clar de a moderniza teritoriile de la Carpaţi şi Dunăre în vederea compatibilizării lor cu Imperiul de pe Neva, dornic să le înghită. După al doilea război mondial, birul s-a îndreptat către ruşi sub forma despăgubirilor de război…
Pe tot parcursul dintre sec. al XIX-lea şi ziua de astăzi, totuşi, statul român a fost imaginat, construit şi perpetuat nu ca exponent al intereselor poporului nostru, în fine, reunit la 1918, ci pentru castele conducătoare. Fie că vorbim despre politicieni, fie că îi avem în vedere pe militari, exponenţii de vârf ai acestor categorii s-au dovedit grijulii în a-şi păstra privilegiile rezervate, cât mai oligarhic cu putinţă. După 1877, când şi-au dat viaţa pentru independenţa statală, ţăranii români au fost răsplătiţi cu sărăcie. Nu este de mirare că s-au răsculat în 1888 şi în 1907. Abia primul război mondial, cu altă jertfă de sânge, i-a răsplătit, după unire, cu o nouă reformă agrară, cum făcuse şi Cuza Vodă după mica unire din 1859. Iar comuniştii, după a doua conflagraţie universală, au radicalizat ideea de reformă în aşa măsură încât nici unui ţăran nu i-a mai rămas mare lucru, ba până şi condiţia de oameni ai satelor li s-a schimbat celor născuţi la sat, fiind târâţi la oraşe de valul industrializării.
În numele lor guverna acum, arbitrar, sprijinindu-se pe tancuri sovietice, o clică de politicieni din vârful Partidului Unic extremist de stânga, structurat ierarhiramidal şi sprijinit pe forţe zdravene de represiune, în dispreţul dorinţei de mai bine a populaţiei; ba chiar hăcuind-o şi târând-o prin gulaguri, de multe ori în chip ireversibil…
A schimbat anul 1989 concepţia dominantă despre stat în România? Se pare că nu. Speranţa că Uniunea Europeană şi SUA vor infuza puternic cu democraţie statalitatea românească s-a cam diluat în ultimii douăzeci şi trei de ani. Astăzi, cele două puteri luptă pentru ca în ţara noastră oamenii de stat să îşi limiteze – nu să eradicheze, căci ar fi un vis prea imposibil – corupţia, să respecte regulile fixate chiar de ei, prin Constituţie, să îndrepte mecanismele unui stat nefuncţional, sabotat de propriii exponenţi.
Nimic nu pare însă capabil să determine schimbarea albiei unei concepţii despre stat pe care nici vreo revoluţie radical democratică – precum în Franţa lui 1789 –, nici mişcările de stradă şi protestele practic neîntrerupte ale părţii active din societatea civilă nu o pot clinti. Statul nostru este tot cel medieval, doar că, în locul boierilor, în fruntea lui s-a cocoţat o viermuitoare burghezie versatilă şi inventivă, gata de orice.
Până când? Cine va concepe un model teoretic de statalitate pentru spiritele rebarbative de la noi? Când va deveni şi pentru români plauzibil să viseze să fie aleşi şi să guverneze într-un sistem care nu se bazează pe manipularea instituţiilor statului pentru interesele găştilor ce-şi spun partide şi care, nu o dată, îşi întemeiază puterea pe rapt şi amăgirea cetăţenilor? Când promovabilitatea în funcţii nu va mai depinde de coterii şi cârdăşii unite de tăcerea complice care e semnalul complicităţilor vinovate? Este oare posibil ca vreun ins din această ţară să conceapă ataşamentul de ea şi de stat până la ieşirea de sub zodia acestui mafiotism care nu vrea decât să păstreze instituţiile ce ne decid viaţa ca instrumente ale prosperităţii „agreaţilor“?
Când va avea o şansă adevărată la mai bine în ţara lui oricare copil al României, indiferent dacă s-a născut în ultimul cătun sau în centrul Capitalei? Realitatea că – dincolo de sudălmile dintre Băsescu, Ponta şi Antonescu, dincolo de jocurile lor de gleznă şi de sforăielile lor televizate – şansele generaţiilor care vin scad pare să nu preocupe pe nimeni.
