Permanentizarea crizei, banalizarea răului, cultul cotidian al vulgarităţii, dezacordul social generalizat şi preeminenţa strategiilor cotidiene de supravieţuire fac ca statul român să se dezarticuleze. Pe fundalul triumfalist al retoricii reformei, societatea românească pare că se dezagregă. Cetăţenii s-au transformat în consumatori debusolaţi. Şi îşi mai aşteaptă încă salvarea dinspre o iluzorie „piaţă” care ar trebui să regleze aproape tot – de la viaţa domestică la marile decizii strategice.
Aşa că de la problemele cotidiene până la „reforma” educaţiei şi sănătăţii, totul pare să fie foarte abstract. A fost nevoie de scandalul Arafat pentru ca „reforma” sănătăţii să capete cât de cât o semnificaţie socială. Iar problema sănătăţii ca bun public accesibil tuturor, o problemă centrală oricărei democraţii, abia dacă este abordată în dezbaterea publică.
Şi, deşi la toate acestea ar fi nevoie de un răspuns politic pe măsura momentului, ţelurile politice asumate sunt stabilite pe termene foarte scurte. În aceste condiţii, nu e de mirare că românii par să trăiască în virtutea inerţiei, fără prea multă bucurie şi fără prea multă speranţă, aşteptând încă salvarea de altundeva, dar nu din România.
Dacă politica poartă întreaga răspundere a direcţiei pe care o urmează societatea, atunci adevărata măsură a politicienilor se vede cel mai bine în vremuri de criză. Or, în locul unor politici coerente, care să ofere bunăstare şi să relanseze speranţa, partidele preferată politica electoralistă. Acestea încearcă, fiecare pe palierul său, să profite de criză pentru a câştiga ceva, voturi sau resurse, uitând însă că timpul este principalul lor adversar. Fiind contra cronometru, presate de un calendar electoral pe care unii îl doresc cât mai simplu, partidele au puţine şanse să convingă un electorat debusolat şi ostil. Resursele de indignare ale societăţii româneşti nu sunt consumate, iar mişcările spontane de sprijin pentru Raed Arafat, de la stingerea luminii la ora 21 la manifestaţiile neautorizate de protest, arată că problema priveşte credibilitatea politicienilor şi actorilor civici, şi nu capacitatea societăţii de a se mobiliza.
Protestul simplu nu rezolvă însă problemele structurale ale unei societăţi. Degeaba protestează maghiarii sau ruşii împotriva regimurilor autocratice din ţările lor, câtă vreme alternativa nu ia o formă politică clară. Protestul spontan mobilizat prin mijloace virtuale rămâne oarecum virtual. De aceea, câtă vreme partidele nu vor încerca să îşi asume construcţia unui nou model social şi economic, legitimitatea lor va fi contestată, iar protestele vor consuma energiile civice fără ca ceva să se schimbe. Pe acest fundal, statul fără votanţii care nu se simt cetăţeni poate deveni victima oricărei mişcări antisistem, iar majorităţile „tăcute”, speriate de consecinţele crizei, pot ceda, mai ales în ţări cu democraţie de faţadă, cum este, din păcate, cazul şi în România, în faţa oricărei „oferte” populiste. 
