Previzibilitatea acţiunii guvernanţilor este elementul esenţial pentru ca „domina legii” – aşa cum o numea, spre exemplu, Friedrich Hayek, un gânditor drag neoliberalilor -, dar pe care, în general, în Europa îl denumim stat de drept, să se realizeze. Căci statul de drept nu se bazează doar pe supremaţia legii şi nu este doar o ierarhie de norme juridice în care Constituţia este piatra de temelie, ci se fondează pe un sistem politic care permite cetăţenilor să controleze şi să anticipeze acţiunile guvernanţilor.
Parafrazând o veche formulă constituţională, în statul de drept legea domneşte, dar nu stăpâneşte. În această logică, norma juridică şi administrativă constituie rezultatul unui compromis şi al unei negocieri. Tocmai de aceea, Parlamentul – instituţia în care se parlamentează, deci se negociază interesul general – trebuie să legifereze, nu Guvernul. La noi însă, la ordonanţele de urgenţă sau ordonanţele simple, la asumarea răspunderii Guvernului sau edictarea de norme de aplicare Parlamentul este ocolit şi nu îşi mai realizează principala sa funcţie: negocierea interesului general între diferitele părţi ale societăţii. Iar când cei ce se află la guvernare legiferează fără să ofere societăţii posibilitatea de a prevedea şi calcula efectele legii, statul de drept este deja în suferinţă. Când creşterea TVA, chiar justificată de criză, este promovată peste noapte, toţi – de la agenţi economici la consumatori – au de suportat consecinţele.
Când statul de drept suferă, statul la coadă devine o condiţie sine qua non a asigurării controlului social şi politic. Mai ales când cei ce urmează să stea la coadă sunt cei care scriu sau creează. Căci profesiunile liberale au provocat opusului statului de drept, pe care acelaşi Hayek îl numea „guvernământ samavolnic”, foarte multă teamă. Iar printre profesiunile liberale, jurnaliştii, publiciştii, scriitorii, actorii sau cântăreţii sunt în primul rând al manifestării libertăţii de opinie şi de critică. Oare din această cauză tocmai acum, într-un moment de cumpănă, când încrederea în guvernare a atins cote minime istorice, drepturile de autor s-au transformat peste noapte în infracţiunea de a exercita libertatea de opinie? Ori poate această percepţie este rezultatul cumulat al unor erori de comunicare guvernamentală şi al reacţiei supradimensionate a presei? Nu pare însă doar un simplu accident de parcurs, nefiind acesta primul exemplu în care guvernanţii nu s-au consultat cu cei afectaţi de măsurile promovate şi nu au asigurat condiţiile de previzibilitate de care vorbea Hayek, ba, din contră, au lucrat într-o conspirativitate bolnăvicioasă.
Statul de drept nu este un produs natural şi nici nu se realizează o dată pentru totdeauna. El este rezultatul unui parteneriat deschis al guvernanţilor cu societatea civilă. Independenţa societăţii civile este condiţia reuşitei procesului de consolidare a statului de drept. Şi cum presa şi profesiunile liberale se află în prima linie a societăţii civile, construcţia unui stat de drept viabil nu se poate realiza în absenţa asigurării libertăţii de manifestare a spiritului critic şi a controlului civic. Şi tocmai de modul în care aceste două principii sunt respectate depind atât dinamica democraţiei, cât şi legitimitatea guvernării. Statul la coadă poate fi, eventual, un mijloc eficace de constrângere a jurnaliştilor, dar nu poate nici întări statul de drept, nici da legitimitate sau autoritate guvernării.
