Spre pacea politică?

Formula magică a unei guvernări la centru, la care participă toate forţele politice, este ispititoare, dar numai când este insuflată de un proiect naţional şi, mai ales, nu are drept scop prezervarea privilegiilor oligarhiei.

Afişând o cvasiperfectă înţelegere reciprocă, uitând de injuriile şi strâmbele recente, sa­crificând pe altarul concesiilor reciproce pe slujitorul cel mai credincios al justiţiei echi­tabile, Daniel Morar, preşedintele şi primul mi­nistru pun sau dau aerul că pun bazele unei păci politice care ar putea deveni şi o pace socială, la un orizont nu prea în­de­părtat.

Schema unei păci politice relative s-a re­a­li­zat în Europa într-o ţară care nu seamănă cu România: Elveţia. Confederaţia cunoaşte, din 1959, aşa-zisa „formulă magică“, un gu­vern în care sunt reprezentate toate par­ti­dele politice importante, de la dreapta la stân­ga. Paralel, lupta politică continuă la ni­velul electoral, dar proporţiile reprezentării partidelor în guvern rămân aceleaşi, cu mici ajustări, din 2003 încoace.

Elveţienii, maeştrii în arta compromisului (pe care au grijă repetat să o deosebească de „compromitere“) au folosit din plin for­mula magică. Într-o Europă trecând prin di­ficultăţile structurale care se cunosc, El­ve­ţia este o insulă de prosperitate şi echilibru, cu toate scandalurile care-i punctează exis­tenţa. Este adevărat că succesul Elveţiei nu aparţine numai „formulei magice“, ci şi virtuţilor populare de muncă şi seriozitate, dar sistemul guvernamental contribuie la re­uşita ţării.

Este această paralelă neaşteptată între două ţări atât de diferite un motiv de speranţă pentru România? Cu excepţia unor mişcări extreme, de dreapta şi de stânga, foarte cri­tice cu sistemul din ţara lor, elveţienii par mulţumiţi de situaţie. Nu este cazul cu ro­mânii care toţi sunt nemulţumiţi, cu ex­cep­ţia unei pături oligarhice, închisă în auto­sa­tisfacţie. Dar şi aceasta din urmă ar trebui să fie îngrijorată; cu un minimum de lu­ci­ditate, şi-ar da seama că îşi taie cu răbdare, dar fără întrerupere, craca pe care stă.

De aceea, stârneşte mirare afirmaţia d-lui Băsescu conform căreia „ţara e în regulă“. O fi, pentru guvernanţii economisind ener­gia pe care altă dată o foloseau spre a se pă­rui. Chiar dacă aceste cifre par bune, nu sun­tem la adăpost de surprize financiare ne­plăcute, ba, dimpotrivă, multe par să le anun­ţe, cum ar fi, de pildă, subfinanţarea, mai bi­ne zis nefinanţarea cronică a culturii şi şti­inţei. Dar mai ales starea lamentabilă a in­frastructurilor rutiere, feroviare, a sănătăţii. Şi în genere a domeniului public. Op­timismul prezidenţial este mai mult o expresie a autoliniştirii şi revelă o concepţie tranchilizantă a guvernării, ca şi stilul şugubăţ al primului mi­nistru.

Continuarea în Revista 22