Ciclicitatea vietii politice romanesti, expresie a impasului institutional si a crizei de profunzime, indica o stare de fapt. Dupa 1999, ceasul politicii romanesti a trebuit bata dupa ora Europei. Rapoartele de tara, iar dupa 2005 cele de monitorizare cuprinzatoare, au devenit reperele politicii interne. Totul, de la stabilitatea guvernelor la starea economiei, se invarte in jurul acestora. Si aventura incepea in 12 decembrie 1999, cu invitatia oficiala adresata de Consiliul European de la Helsinki de aderare la UE. Printre statele invitate, si Romania. Cateva zile mai tarziu, presedintele Emil Constantinescu il demitea, depasind prerogativele constitutionale, pe primul-ministru Radu Vasile, iar pe 21 decembrie Romania avea deja un nou guvern, condus de Mugur Isarescu. Pe parcursul a nici doua saptamani se derula cea mai grava criza politica, ale carei efectele vor marca ciclurile politice ulterioare pana in prezent. Impactul electoral al crizei va fi potentat de colapsul CDR si va permite, la alegerile parlamentare si prezidentiale din noiembrie 2000, o crestere exponentiala si fara precedent in Europa postbelica, a extremismului. Nici ca actor institutional al conflictului, nici ca om politic, presedintele Emil Constantinescu nu a putut fructifica criza. Ba din contra, gestionarea ineficienta a situatiei l-a obligat sa se retraga din competitia electorala o jumatate de an mai tarziu.
Privind retrospectiv, constatam ca mai degraba Traian Basescu a iesit castigator din acel conflict. Sustinator al lui Radu Vasile in primele zile ale confruntarii constitutionale cu presedintele, cand ministrii PD au ramas in Guvern alaturi de primul-ministru, Basescu a fost obligat sa se retraga abia cand Petre Roman a acceptat formula guvernului Isarescu si pozitia de ministru de Externe. In acel moment, viitorul lui Roman in PD a fost compromis, iar optiunea Basescu s-a conturat cu forta.
Situatia din 1999 s-ar putea repeta anul acesta. Spirala conflictului actioneaza in aceeasi directie. Dupa Consiliul European de la Bruxelles, de la jumatatea lunii iunie, urmeaza doua saptamani tensionate. Pe 19 iunie, Traian Basescu va adresa un mesaj Parlamentului. Pentru prima data dupa preluarea functiei presedintele va face uz de prevederile articolului 88 din Constitutie privind dreptul de a adresa mesaje Parlamentului. Tema va fi legata de integrarea Romaniei in UE, dar, la aceea data, motiunea de cenzura a opozitiei va fi fost probabil depusa, iar tonul discursului va indica o directie. Soarta guvernului Tariceanu se va juca dupa consiliul european de la Bruxelles, asa cum soarta guvernului Vasile s-a decis dupa cel de la Helsinki. Nu va fi o actiune surprinzatoare ca in 1999, dar nici la fel de nepregatita. Claudiu Saftoiu, care a facut publica, intr-o emisiune televizata, decizia prezidentiala de a adresa un mesaj Parlamentului, anunta „un moment sincer, asa cum il caracterizeaza pe presedintele Traian Basescu”.
Oricat de pregatit ar fi, scenariul debarcarii lui Tariceanu contine o serie de necunoscute si un grad mare de improvizatie. Ca si in 1999, efectele sale vor marca etapele urmatoare ale politicii romanesti. Combinatia socialist-nationalista care ar juca rolul central prezinta un risc politic major: amalgamul. Iar confuzia politica, in contextul aderarii, (re)deschide calea extremismului.
