26.2 C
București
duminică, 19 septembrie 2021

Speranța fericirii | OPINIE

A început școala, a sunat clopoțelul, s-a inaugurat un nou ciclu educativ în România, ca în fiecare toamnă în jurul datei de 15 septembrie (anul acesta însă puțin mai repede, ceea ce nu poate fi deloc rău). Ca de obicei, prilejul de a reflecta la educație se oferă tuturor. Căci, dacă rostul acesteia în viața oricărui om este de a-l ajuta să se împlinească, multă vreme și destule personalități sau foruri „competente“ au rostit altceva în spațiul public.

În acest an însă lucrurile par că revin oarecum în matca lor, măcar la nivelul declarațiilor de principiu. Aflat la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Bucureşti, preşedintele României le-a precizat elevilor că educaţia este calea spre succes, nu corupţia şi nepotismul. Desigur, pentru ca această limpezire de planuri să aibă consecințe favorabile, ar trebui ca președintele să le spună acum și adulților același lucru. În caz că nu poate, nu mai rămâne decât ca DNA să ducă, pe mai departe, acest mesaj în societate, nereușind însă, din păcate, să prevină, ci doar să pedepsească în situațiile demne de sancțiuni. Dar lucrurile încep, într-adevăr, din școală.

Ce păcat că exact acum, în anii formării, copiii devin repede conștienți că în clasă li se predau valori și repere idealiste, în timp ce în afara instituțiilor de învățământ, în „lumea reală“, realitățile sunt de altă factură. Jungla socială înseamnă competiție, dar nu una loială, ci aranjamente mai mult sau mai puțin războinice ori di-plomatice între rețele și structuri informale, perpetuate dintr-o vechime greu de aproximat, și duse mai departe generație de generație. Meritul, criteriu mult clamat, după modelul lumii occidentale (lasă că nici acolo lucrurile nu funcționează mereu ca la carte, chiar dacă Apusul rămâne infinit mai echilibrat), pierde repede pasul în fața solidarităților întemeiate pe vasalități, pe rudenie, pe interesul acut și imediat comun și pe inventivitatea ingineriilor menite să asigure adjudecarea, în orice condiții, a mizelor.

Astfel, tânărul care iese din școala generală sau din liceu știe că valorile pe care le poate tranzacționa nu sunt în primul rând inteligența și buna pregătire, ci loialitatea oarbă față de orice șef discreționar, integrarea ca rotiță într-un agregat ce merge în orice direcție ar dori mahărul principal (bună sau rea, nu e pus bietul absolvent să decidă asta), complicitatea șantajabilă la porcării mici sau mai mari, promptitudinea execuției. Una zicând și alta trebuind să facă, junele cetățean pătrunde din plin și imediat în schizofrenia socială caracteristică societății noastre, unde statul are un singur regret, parcă: acela că nu poate fi mafiotul principal, respectat și temut de toți și de toate, și că are de făcut față unei concurențe prodigioase survenite din zona particulară. Dacă adaugi că, mai nou și mai
vechi, primește bobârnace peste nas și de la puterile străine cele mai strâns legate de el prin interese comune (Bruxelles, Washington, dar și Moscova, uneori, că doar nu ne-am mutat de pe hartă), se poate înțelege de ce toți politicienii radioși ajunși în vârful bucatelor se posomorăsc brusc, dobândind un aer stingherit și artificios de marionete.

Să nu ne mirăm, atunci, că președintele României le-a spus elevilor, în acest început de toamnă: „Ştiu că, de mulți ani încoace, pare că educația nu este neapărat calea spre succes în România sau că, de fapt, alte lucruri contează mai mult. Că nu întotdeauna competența și performanța duc la apreciere, promovare și prosperitate. Mesajul pe care vreau să vi-l dau astăzi celor prezenți, dar și tuturor celor care ne ascultă și celor care încep școala este acesta: educația este calea spre succes și trebuie să fie calea spre succes în România noastră. Nu corupția, nepotismul, șmecheria sau câștigul facil, ci educația, munca, determinarea și onestitatea“. El are dreptate, chiar dacă mai mult subînțelege decât spune. Nu că n-ar numi pe șleau, de data asta, pegra care ne atacă societatea, ținând-o strâns în gheare. Ci pentru că, de fapt, lucrurile sunt infinit mai grave. Secole la rând, brava și tenacea noastră populație a trebuit să facă față celei mai aspre opresiuni străine și să îndure toate umilințele în fața oricui dintr-un motiv simplu: majoritatea era analfabetă, neinstruită, avea niveluri minimale de performanță în materie de știință de carte. Nu de nătărău purta badea Cârțan în desagă cărți, deși se știe cât de greu trage la cântar hârtia, de-ți rupe umărul. Nu din interese perverse a pus Gh. Șincai în aplicare politica de instruire a românilor promovată de Habsburgi în Tran-silvania, înființând circa 300 de școli.

Românii ar trebui să învețe, mâncând pământul, zi și noapte. Ar trebui să înghită carte după carte, ca niște haplea, să „sugativeze“ știință și cunoaștere de oriunde ar veni ele.

Suntem un popor în curs de diminuare, nici prea grozav condus, nici prea performant economic, ca să ne permitem să mai irosim șansa unor generații. Nu e destul că școala românească a trimis numai inși cenușii și lipsiți de inimă, parcă, în fruntea țării, pe băncile Legislativului? Și nu ajunge că, în virtutea acestei înzestrări mediocre, acestora nici nu le trece prin cap să parieze masiv pe educație pentru a da o șansă României în dialogul acut dintre state și organis-mele suprastatale?

Salutar, în acest context, mesajul Patriarhiei Ortodoxe, care spune negru pe alb: „Într-o societate secularizată şi globalizată, în care copiii şi tinerii sunt îndemnaţi să gândească în termeni de succes material şi «să se descurce indivi-dual», este necesară intensificarea cooperării dintre Familie, Biserică şi Şcoală, pentru a cultiva valorile perene ale persoanei dincolo de modelele efemere ale vremii, spre a dezvolta libertatea unită cu responsabilitatea şi fericirea personală unită cu solidaritatea comunitară“.

Scopul educației îl constituie, într-adevăr, libertatea, responsabilitatea și solidaritatea, cu speranța că ele pot produce sau facilita fericirea. Dreptul la speranța fericirii este esențial, inalienabil, și pentru păstrarea lui în societatea românească trebuie luptat cu curaj mereu, în fiecare clipă.  

Ultima oră
Pe aceeași temă