Există, în cultura protestelor din România, o dogmă: cea a separării dintre societatea civilă şi partidele politice. Membrii organizaţiilor (mai mult sau mai puţin formale) civice nu se alătură niciodată manifestaţiilor organizate de partidele politice, iar politicienii care încearcă să se alăture protestelor de stradă sunt respinşi, uneori la limita violenţei. Asta, spre deosebire de cutuma existentă în “vechile democraţii”, unde nu e nicio surpriză să vezi, chiar în primele rânduri ale unor demonstraţii de protest, lideri politici.
La impresionantul protest împotriva legislaţiei anti-avort care a avut loc la începutul săptămânii în Polonia, printre manifestanţi s-au aflat şi reprezentanţii unor partide de opoziţie (e drept, nu cele mai importante). Într-o societate normală, organizaţiile neguvernamentale sunt în permanent dialog cu partidele, le acordă sau nu, deschis, susţinerea în funcţie de felul în care acestea răspund cerinţelor cetăţenilor.
La noi, separaţia dintre cele două “lumi” datează din vremea demonstraţiei-maraton din Piaţa Universităţii, din aprilie-iunie 1990. Acolo se scanda frecvent: “Nu sîntem partide!” (ortografia încă nu se schimbase). Explicaţia stă în faptul că exista pericolul ca, fiind considerată o demonstraţie electorală ilegală (era perioada campaniei electorale pentru alegerile din Duminica Orbului), să apară pretextul intervenţiei forţelor de ordine. Dar n-a fost mereu aşa. La marşul organizat de “partidele istorice” în 28 ianuarie împotriva participării la alegeri a partidului-stat FSN, printre zecile de mii de manifestanţi s-au aflat Liga Studenţilor şi alte organizaţii civice. Într-un fel, desemnarea partidelor drept “altceva” era pe placul Frontului, care, chipurile, nu era partid.
Din punct de vedere semantic, distincţia civic-politic e cum nu se poate mai falsă. Conform “Dictionary.com’s 21st Century Lexicon”, societatea civilă este “ansamblul organizaţiilor non-guvernamentale şi al instituţiilor prin care se manifestă interesele şi dorinţele cetăţenilor”. Sfera ei se defineşte, conform primilor teoreticieni ai societăţii civile (Alexis de Toqueville), prin opoziţie cu instituţiile guvernamentale.
Deci partidele politice sunt parte a societăţii civile.
Cele mai multe partide din România nu mai reprezintă interesele cetăţenilor, şi acest lucru e la fel de adevărat. Legăturile lor vinovate cu statul au fost în repetate rânduri dovedite. Într-un fel sau altul, partidele şi-au folosit puterea de influenţare a instituţiilor statului nu în scopul promovării intereselor cetăţenilor pe care zic că le reprezintă, ci al obţinerii de beneficii pentru membrii lor. Fie că sunt la putere sau în opoziţie, partidele folosesc statul în interes propriu, iar asta se vede în entuziasmul cu care parlamentarii şi-au votat privilegii, consilierii locali votează măsuri menite a permite sifonarea fondurilor publice etc. Rezultatul e că, în percepţia publică, actualele partide sunt percepute ca fiind mai apropiate de zona guvernamentală decât de cea civilă.
Principala vină pentru această artificială separare aparţine, fără îndoială, actualilor politicieni. Cei mai mulţi dintre ei nu s-au alăturat partidelor din care fac parte datorită afinităţilor ideologice, ci – este evident din viteza cu care se mişcă de la un partid la altul – pentru a-şi maximiza şansele de câştig. Partidele care deţin puterea sunt infestate de corupţie, dar asta nu înseamnă că societatea poate funcţiona fără ele. Democraţia depăşind nivelul limitat al polisurilor greceşti, are nevoie de partide şi de politicieni tocmai ca formă de asociere a cetăţenilor, astfel încât ei să poată influenţa cu adevărat acţiunile statului. Politică face, prin definiţie, oricare cetăţean, numai că politicianul îşi face din asta o profesie.
Dar eu cred că acei (puţini) politicieni care înţeleg să-şi facă cinstit meseria trebuie lăsaţi să vină acolo unde e locul lor firesc. Pe un politician care, cât a fost ministru, s-a opus din răsputeri distrugerii patrimoniului construit trebuie să-l gonim atunci când se alătură celor care protestează împotriva distrugerii localităţii Roşia Montană? Când un cunoscut activist civic, care a parti-cipat la zeci de acţiuni ale societăţii civile, a decis să devină membru al unui partid căruia (deocamdată) nu i se poate reproşa niciun malpraxis, el trebuie să ocolească locul unde se afirmă ideile pentru care s-a bătut până ieri?
Aş zice că, într-un fel, ferindu-ne de ei ca de ciumaţi, îi obligăm pe politicienii de bună-credinţă să îngroaşe rândurile celor care cu adevărat batjocoresc misiunea politicianului.
