Bucureştiul a pierdut, în ultimii douǎzeci de ani, peste o mie de clǎdiri de patrimoniu din zonele protejate. De cele mai multe ori, pentru proprietarii lor, reabilitarea şi întreţinerea sunt mult prea costisitoare, iar banii pe care i-ar lua prin valorificarea terenului sunt mulţi. Strategia de ocolire a legii e bazatǎ pe politica faptului împlinit: clǎdirea este lǎsatǎ – uneori ajutatǎ – sǎ se degradeze pânǎ ce se constatǎ cǎ nu mai existǎ decât soluţia demolǎrii. Lipsa unei legislaţii care sǎ contracareze coerent (prin sancţiuni, dar şi sprijin care sǎ facǎ suportabile costurile) interesele economice ale dezvoltatorilor imobiliari duce la degradarea ireversibilǎ a peisajului urban.
Când imobilele în cauzǎ se aflǎ sub jurisdicţia administraţiei locale, ne-am aştepta ca ele sǎ aibǎ o soartǎ mai bunǎ. Din pǎcate, nu se întâmplǎ aşa, iar cazul Halei Matache este un trist exemplu. În cadrul proiectului strǎpungerii Buzeşti-Berzei au fost deja demolate 78 de clǎdiri. Ilegalitatea demolǎrilor a fost constatatǎ tardiv de Curtea de Apel, care a suspendat definitiv şi irevocabil autorizaţiile de desfiinţare emise de primarul Municipiului Bucureşti. Primǎria s-a grǎbit sǎ demoleze clǎdirile respective în timpul desfǎşurǎrii procesului intentat de asociaţia Salvaţi Bucureştiul. Hala Matache a rǎmas în picioare şi a fǎcut obiectul unor negocieri între organizaţiile din Platforma pentru Bucureşti, Primǎrie, Ministerul Dezvoltǎrii şi Ordinul Arhitecţilor. Concluzia la care se ajunsese la 1 august prevedea pǎstrarea Halei Matache pe actualul amplasament şi realizarea unui proiect de regenerare urbanǎ pentru zona respectivǎ. Pânǎ la realizarea acestuia, Primăria urma sǎ construiascǎ spaţii provizorii pentru comerţ şi activitǎţi socio-culturale care să revitalizeze zona.
Primǎria nu numai cǎ nu a întreprins nimic în sensul revitalizǎrii zonei (ea aratǎ, de şase luni încoace, ca un maidan imens), dar se pare cǎ recurge la perfida strategie descrisǎ la începutul acestui text. Hala Matache a fost complet abandonatǎ şi, în ciuda statutului de monument istoric, Primǎria nu-şi îndeplineşte datoria de a o proteja (deşi are poliţia localǎ în subordine), datorie care revine oricǎrui proprietar. Asta, deşi Ministerul Culturii a emis avizul nr. 64/M/20.02.2012, prin care permite Primăriei Generale să efectueze intervenţia de urgenţă pentru stabilizarea din punct de vedere structural a Halei Matache, iar Patronatul Societăţilor în Construcţii şi-a arătat intenţia de a sprijini lucrările de protejare în sistem de voluntariat, pentru a scurta demersurile în ceea ce priveşte intervenţia de urgenţă. Clǎdirea a fost lǎsatǎ pradǎ hoţilor de materiale de construcţii, care nu au refuzat invitaţia de a fura tot ce se poate: stâlpi de rezistenţǎ din fontǎ, cǎrǎmizi din pereţi. La sfârşitul sǎptǎmânii trecute au apǎrut în zidǎrie douǎ gǎuri late de câte doi metri, care pot duce oricând la prǎbuşirea colţului respectiv. În ritmul ǎsta, Hala Matache se va prǎbuşi în curând, iar primarul Oprescu îşi va vedea îndeplinit visul de a avea front deschis pentru mult-discutatul bulevard.
Se pune întrebarea: la urma urmelor, ce are societatea civilǎ, prin cele 50 de organizaţii grupate în Platforma pentru Bucureşti, împotriva unui proiect menit sǎ fluidizeze circulaţia în centrul Bucureştiului? Are Nicuşor Dan, preşedintele asociaţiei Salvaţi Bucureştiul, cel care a câştigat 22 de procese împotriva primǎriilor bucureştene, interese imobiliare ascunse (dupǎ cum sugera la un moment dat, penibil, actualul primar general)? În primul rând, dorinţa de respectare a legii şi de conservare a ceea ce nu poate fi înlocuit, adicǎ patrimoniul construit. În al doilea rând, este vorba despre înlocuirea unei concepţii urbanistice dominante pânǎ la mijlocul secolului XX, care consta în strǎpungerea oraşului cu artere mereu insuficiente şi generatoare de disconfort şi poluare, cu principiul adoptat încǎ din anii ’70 de marile oraşe europene, conform cǎruia traversarea de cǎtre automobile a centrelor oraşelor trebuie descurajatǎ în favoarea transportului în comun şi a zonelor pietonale.
De cealaltǎ parte, avem interesele unui grup restrâns, dar influent, de aşa-zişi dezvoltatori imobiliari – în realitate, mai degrabǎ samsari de terenuri. Bucureştenii trebuie sǎ decidǎ.
Mircea Kivu este sociolog
