Bun, deci mie mi-e clar. Oamenii o vor iubi îndrăcit pe Simona și o vor aprecia din ce în ce mai mult pentru cum se comportă în primul rând pentru calmul și seninătatea pe care o afișează pe teren.
Publicul iubește campionii, dar adoră și mai mult naturalețea. Nimănui nu-i plac imitațiile. Fanii nu-i respectă necondiționat decât pe acei dintre ei care, pe lângă faptul că pot face lucruri extraordinare în sportul la care se pricep, înțeleg să se comporte într-un mod care inspiră. Când își adoptă un nou idol, masele se duc întotdeauna către acea combinație de talent, clasă și #winning. Iar calmul, acel calm dumnezeiesc cu care Simona și-a păstrat luciditatea pe teren în meciul cu Serena, în situații în care putea foarte bine să se panicheze, acel calm, acea naturalețe o diferențiază și o fac specială. Liniștea interioară se reflectă în exterior și obligă săli și stadioane precum cel de azi, din Singapore, să se ridice în picioare și să-i strige numele unei românce perfect necunoscute pentru ei, dar de care se simt din ce în ce mai apropiați.
În mintea mea, acea stare nu poate, sau nu putea fi depășită de nimic. Și totuși, o oră mai târziu după cea mai răsunătoare (de acord că nu e cea mai importantă) victorie a carierei ei, victoria care o va asigura că numele ei înseamnă acum ceva pentru fanii de tenis de pe toate meridianele, Simona a venit la conferință și a spus, simplu: “Serena este și va rămâne cea mai bună jucătoare din lume. Eu o apreciez pentru că e o campioană care știe și să piardă, și să câștige. Niciodată nu mă voi compara cu ea, așa că eu îmi văd de drumul meu, de dorințele mele și îmi doresc să muncesc, să am putere de muncă, pentru că vor urma ani grei, cu multe astfel de meciuri grele. A fost o zi mare, dar cariera mea nu stă în meciul acesta, dar vor veni multe altele în continuare”.
