Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării va trebui, după luni de aşteptare, să se pronunţe dacă noua lege a Educaţiei este sau nu discriminatorie, aşa cum sună acuzele formulate de Consiliul Naţional al Rectorilor. Totul, în timp ce şefii de universităţi care sunt şi parlamentari şi-ar fi intensificat în ultima vreme presiunile în acest sens asupra unora dintre membri CNCD (sursa: Hotnews.ro).
Va fi într-adevăr interesant deznodământul acestei noi lupte din mai marele război la care s-au încumetat rectorii şi ministerul, război în care adevăratele mize sunt însă ignorate de cele mai semeţe figuri din zona universitară.
De ce?
Este dincolo de dubiu că vocalii rectori, printre ei şi foşti miniştri ai Educaţiei, care se opun reformei din învăţământul superior o fac nu din principiu, ci din dublu interes.
Întâi, o fac pentru a-şi proteja funcţia, cumulul de funcţii, câştigurile, imaginea, influenţa şi tot confortul academic pe care ţi-l conferă o grilă mediocră de măsurare a performanţei (academică şi administrativă).
Sigur, sunt lucruri de cel mai mare preţ pentru cineva căruia nu-i pasă de răspunderi şi rersponsabilităţi, de onoare, de profesie, în general de ceilalţi.
Dar, chiar şi aşa, justifică doar propriul interes îndârjirea cu care acţionează gruparea?
Ar fi suficiente, pentru blocarea unei aşteptate reforme, doar energiile şi eforturile câtorva dinozauri din învăţământul superior?
Mira-m-aş!
E drept, unii dintre rectorii în cauză se află în asemenea incompatibilităţi, fie după lege, fie după morală, încât definiţia flagrantului cheamă rapid la o reevaluare.
Alţii sunt pur şi simplu şi aproape, şi foarte tentaţi de a intra în conflict cu noile reglementări tocmai pentru a-şi încununa cariera, nivelul de trai, statutul social.
Dar daţi-mi voie să cred însă că nici unul dintre aceşti suzerani ai mediului universitar nu este atât de lipsit de vanitate încât să lupte doar pentru ziua de mâine, iară nu şi pentru ceea ce respectivul înţelege prin posteritate. În cazul de faţă, e vorba de stufosul aparat (academic şi administrativ) pe care rectorii-patriarhi l-au cultivat în universităţi după cele mai excentrice criterii, care încap toate pe axa ce înaintează de la servilism la nepotism.
Cu anii, această specie de academici a năpădit suficient de mult sistemul încât să contribuie decisiv la neclintirea celor care i-au creat, să-şi asigure condiţii tot mai propice propriei înmulţiri şi, ceea ce e mai rău, să neutralizeze performanţa şi orice speranţă sau pretenţie de asemenea natură.
Tot prin intermediul acestor baroneţi, rectorii-creatori au pus pe picioare industria grea a diplomelor şi s-a intrat astfel în acea etapă de dezvoltare în care universităţile de stat şi cele private s-au transformat în uriaşe maşinării de făcut şi tocat bani.
Ce conta că, în vreme ce bilanţurile financiare dădeau tot mai bine, rezultatele academice picau tot mai prost!
În rezistenţa la reformă, sprijinul e reciproc pentru că sunt aici şi datorii, iar ele circulă în dublu sens: sunt datoriile „creatorului” şi sunt cele ale „creaturii”. Primul a fost în stare să înceapă totul, dar nu ar fi putut să şi continue singur. Cel de-al doilea a demonstrat că se descurcă cu brio, dar trebuia întâi să se nască.
Una peste alta, aceasta este moştenirea pe care o lasă mulţi dintre cei care azi fac totul pentru a frâna reforma în universitar, clamând discriminări imaginare, inducând în eroare prin mesaje bine ticluite şi victimizându-se în cele mai ruşinoase moduri.
Aceasta, şi nu alta, este posteritatea la care se raportează rectorii care conduc învăţământul superior încă din cretacic şi pentru ea luptă distinşii universitari cu atâta ardoare.
După ce au creat SISTEMUL, acum fac totul să-l ducă mai departe, nu doar să-şi pună-n adăpost interese imediate.
